Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Jertfirea lui Isaac, prefigurarea suferinței şi asumarea voii divine

Jertfirea lui Isaac, prefigurarea suferinței şi asumarea voii divine

Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 27 Ian, 2020

În Cartea Facerii regăsim multe evenimente tulburătoare. De la căderea primilor oameni în păcat la uciderea lui Abel de către fratele său Cain, de la vinderea lui Iosif în Egipt de propriii săi frați și până la distrugerea Sodomei și Gomorei. Însă poate că evenimentul care ne reține cel mai mult atenția, cu toate că nu implică o acțiune încheiată, este cel în care Dreptului Avraam i se cere de Dumnezeu Însuși să-l jertfească pe Isaac, fiul său.

Pentru o lungă perioadă, Avraam și soția sa, Sarra, nu au avut copii. Nașterea lui Isaac - petrecută în vremea bătrâneților amândurora și care prefigurează alte minuni similare din istoria Bisericii, cum ar fi nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu sau a Sfântului Ioan Botezătorul -, le fusese vestită de Dumnezeu în timpul evenimentului petrecut la stejarul din Mamvri, când Sfânta Treime se descoperise în fața amândurora sub chipul a trei îngeri. Însă, pe când Isaac se afla la o vârstă fragedă, ni se spune că: „Dumnezeu a încercat pe Avraam și i-a zis: [...] Ia pe fiul tău, pe Isaac, singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu!” (Facerea 22, 1-2). Reacția lui Avraam nu este consemnată în Sfânta Scriptură. Ni se spune doar că a doua zi a luat doi robi împreună cu el și pe fiul său Isaac, a pregătit lemnele pentru jertfă și au pornit cu toții către Moria. Ajungând, după trei zile, în regiunea respectivă, le-a poruncit robilor să rămână în urma sa. Apoi, „luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac” (Facerea 22, 6) și, la întrebarea fiului său legată de oaia care trebuia jertfită, Avraam a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!” (Facerea 22, 8). Ajungând la locul indicat de Dumnezeu, Avraam l-a legat pe Isaac deasupra lemnelor de jertfă și a luat cuțitul pentru a-l sacrifica, însă a fost oprit de un înger să facă acest gest. Apoi, găsind un berbec, l-a sacrificat în locul lui Isaac. Același înger i s-a arătat din nou spunându-i: „Juratu-M-am pe Mine Însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta și n-ai cruțat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea și voi înmulți foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării, și va stăpâni neamul tău cetățile dușma­nilor săi; și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu” (Facerea 22, 16-18).

Prefigurarea jertfei lui Hristos

Există mai multe elemente în această istorie vetero-testamentară care prefigurează jertfa lui Hristos de pe cruce. În primul rând, Isaac este singurul fiu legitim al lui Avraam și al Sarrei, unicul moștenitor al familiei. Ismael, fiul pe care Avraam îl dobândise anterior din legătura cu Agar, slujitoarea Sarrei, nu putea beneficia de statut legitim. La fel ca Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Isaac este singurul urmaș legitim al lui Avraam. În al doilea rând, Isaac ajunge la un moment dat să poarte lemnele pentru jertfă pe umeri (cf. Facerea 22, 6), așa cum Hristos își va purta mai târziu crucea. În al treilea rând, Avraam Îl prefigurează pe Dumnezeu-Tatăl, Care „așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Încercarea similară din viața cotidiană

În viața cotidiană, mulți părinți sunt puși în situația de a asista la potențiala trecere la cele veșnice a copiilor lor. Îmbolnăvirea acestora din urmă aduce multă durere în viața părinților, iar cazurile de cancer sau de alte boli incurabile sau care presupun o vindecare îndelungată au revenit adesea în atenția publicului larg în ultimele decenii. Fiecare om ajunge, fie printr-o întâmplare personală, fie prin auzirea despre aceste cazuri, să se întrebe: „De ce îngăduie Dumnezeu suferința copiilor?” Această întrebare este legitimă, omenește vorbind, pentru că îmbolnăvirea și, mai târziu, moartea copilului sfârtecă sufletește pe toți cei care participă la diferitele etape ale acestui eveniment atât de greu de purtat. De altfel, „orfan” se numește cel care și-a pierdut părinții, „văduv” cel care și-a pierdut soția, dar încă nu s-a inventat un termen pentru părintele care și-a pierdut copilul. Poate pentru că durerea este atât de mare, încât nu există cuvânt care să o exprime. Însă, revenind la întrebarea de mai sus, trebuie să înțelegem două aspecte esențiale. Copilul, spre deosebire de adult, este curat sufletește și nu are nimic de pierdut. Oricât de mare ar fi durerea și suferința sa, copilul are o tărie duhovnicească extraordinară. În majoritatea covârși­toare a cazurilor, el este cel care-i susține pe părinți, nu invers, atunci când se află pe patul suferinței. De asemenea, rugăciunea sa este cu adevărat ascultată de Dumnezeu și, nu de puține ori, prin lucrarea aceasta extraordinară, copiii bolnavi au întors multe suflete către viața cea veșnică. Totodată, copilul nu se teme de moarte, spre deosebire de adulții care se agață efectiv de orice speranță de vindecare. Nu este vorba de resemnare! Din contră, este vorba de­spre acceptarea situației ca atare și de pregătirea sufletească excepțională pentru primirea vieții veșnice. Copilul însetează după Dumnezeu și nu se preocupă de sine aproape deloc. Iar dacă astăzi Dumnezeu îngăduie aceste încercări, este tocmai pentru că adulții nu pot înțelege altfel cum trebuie înfruntate boala și moartea și că, după etapa finală a vieții pământești, ne așteaptă existența veșnică pentru care trebuie să fim pregătiți. Pentru fiecare copil care suferă, Dumnezeu pregătește o răsplătire pe care o viață întreagă trăită în asceză nu o poate primi. Totodată, prin rugăciunea copilului trecut la cele veșnice, părinții, apropiații săi, prietenii etc. primesc călăuzire, iar suferința lor va fi, de asemenea, mângâiată de Dumnezeu. Însă trebuie precizat un lucru: revolta împotriva lui Dumnezeu, îndoiala, deznădejdea părinților îi încarcă negativ pe copiii suferinzi. Isaac nu s-ar fi urcat niciodată cu atâta încredere pe jertfelnic, nu ar fi avut răbdarea de a se lăsa legat, n-ar fi putut să privească fără să scoată un sunet cum tatăl său ia cuțitul și-l ridică asupra sa, dacă nu ar fi avut această credință interioară că Dumnezeu și, totodată, Avraam, tatăl său, îl iubesc în mod desăvârșit și nu au de gând să lase să i se întâmple nimic rău. De aceea, dacă părinții vor cu adevărat să ajute pe fiul sau pe fiica lor aflați într-o grea suferință, atunci trebuie să dea la o parte întrebările obsesive, îndoiala și necredința. Toate acestea reprezintă doar o povară în plus pentru copiii lor, o povară pe cât de grea, pe atât de inutilă. Omul nu poate hotărî nici când se naște, nici când va muri, iar la întrebarea adresată mai sus: „De ce îngăduie Dumnezeu suferința copiilor?”, oferim răspunsul dat de un copil bolnav: „Pentru că El știe mai bine ce-mi este de folos și eu Îl cred”.