Jocurile copilăriei în satul de odinioară

Copilăria rămâne înscrisă în sufletul nostru ca una dintre cele mai frumoase părți ale trăirilor personale, iar jocurile care ne-au însoțit și înfrumusețat această vârstă de aur nu se uită niciodată. Ele sunt elemente integrante ale condiției de copil. De la o generație la alta, joaca este neschimbată, diferite sunt doar „accesoriile”. Ion Creangă ne-a lăsat o imagine idilică asupra copilăriei din secolul al XIX-lea. Însă realitatea se desparte de cele mai multe ori de ficțiune, iar copilăria la sat, în ansamblul său, este o bucurie, dar și o povară.

„Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul […] Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice”, descria atât de frumos Ion Creangă copilăria.

„Instituția” aceasta, a copilăriei, pe care fiecare dintre noi o parcurgem, rămâne înscrisă în sufletul nostru ca una dintre cele mai frumoase părți ale trăirilor personale, iar jocurile care ne însoțesc și ne înfrumusețează această vârstă de aur nu se uită niciodată. Ele sunt elemente integrante ale condiției de copil. De la o generație la alta, joaca este neschimbată, diferite sunt doar „accesoriile”. Copiii de astăzi se joacă utilizând tablete ori laptopuri, au biciclete și tot felul de dispozitive uimitoare. Este doar o recuzită a timpului lor. Generațiile trecute au avut și ele o astfel de „recuzită”, cu modalități proprii de utilizare. Să aruncăm o privire în satul românesc de odinioară, la jocurile copiilor care nu mai sunt demult și la poveștile pe care ni le-au lăsat moștenire.

Realitate și ficțiune

Ion Creangă ne-a lăsat o ima­gine idilică asupra copilăriei din secolul al XIX-lea. Realitatea se desparte, însă, de cele mai multe ori de ficțiune, iar copilăria la sat, în ansamblul său, este o bucurie, dar și o povară. De multe ori, mare pare din cei născuți nu ajung la maturitate, iar pentru unii copilăria cu cei 3-6 ani ai săi reprezintă singura trăire, căci rata mortalității infantile în satul românesc atingea cote însemnate. Mai toate monografiile și studiile care se opresc asupra acestei realități remarcă atât rata ridicată a mortalității infantile și observă condițiile improprii în care acești copii vin pe lume și își trăiesc primele zile. În lucrarea „România medicilor”, Cosmin Bărbulescu descrie pe larg condițiile vitrege ale venirii pe lume a unui copil: el „vede lumina zilei în împrejurări foarte vitrege, născut pe paie sau pe o rogojină sau, în cel mai bun caz, pe un pat pe care s-a așternut ce se găsește mai murdar în casă, căci cele curate... se murdăresc”. Acestea sunt observațiile unui medic de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Condițiile favorizante ale mortalității infantile, după cum remarcă același autor, sunt completate și de faptul că satul românesc, multă vreme, nu dispunea de asistență medicală calificată și nici starea economică a familiilor țărănești nu ajuta prea mult. Spre exemplu, epidemia de difterie din 1893-1894 a lăsat satele din munții județului Suceava fără nici un copil. Așadar, realitățile copilăriei au fațete diferite și nu sunt toate fericite. Portretul acesta se completează și cu munca istovitoare pe care copilul este nevoit să o facă pentru a-și asigura și el hrana, prin contribuția sa la activitățile economice ale familiei. O monografie a satului Puchenii Moșneni, rămasă în manuscris și întocmită pe la 1942, descria modul în care copiii satului își petreceau primii ani din viață: „Femeile muncesc alături de bărbat și munca lor începe din cea mai fragedă copilărie, adică de la 7 ani. Copiii încep prin a despica firele de papură, trec mai târziu la răsucitul firelor de tei și ajung, la vârsta de 10-12 ani, să lucreze la coșuri și rogojini, alături de părinții lor. Lucrul pentru toată familia începe la ora 3:00 noaptea și se termină seara la ora 20:00”. Când să mai fie timp și de joacă?

În mod evident, viața copiilor din satul românesc de secol al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX nu este una roz. Condițiile igienice precare, utilizarea lor la muncă alături de ceilalți membri ai familiei sunt realități incontestabile. Cu toate acestea, există și un timp pentru joacă. Două opere literare emblematice pentru universul sătesc din secolele XIX și XX, „Amintiri din copilărie” și „Moromeții”, reprezintă sursele ficționale care lasă să se întrevadă și latura frumoasă a copilăriei, printre picăturile de timp lăsate de diversele îndeletniciri agricole, copiii își găsesc vreme și pentru joacă.

Peste 70 de jocuri, cântece, ghicitori

Într-un demers inedit, Analele Academiei (Secțiunea literară) publicau, în 1906, studiul lui Tudor Pamfile intitulat „Jocuri de copii adunate din satul Țepu, județul Tecuci”. În prefața lucrării sale autorul scria următoarele: „Această picătură e scoasă din felurita manifestare a vieții copiilor de la țară; ea deschide pas altora cari, la un loc ne vor putea da o icoană adevărată a vieții neamului nostru. Scopul culegătorului a fost de a da materialul necesar pentru studiile etnografiei naționale…”

Astăzi, lucrarea în sine este un veritabil tezaur, pentru că ne inventariază peste 70 de jocuri, redă cântece, ghicitori, dar prezintă și cum se realizau diverse jucării pe care adulții ori copiii le confecționau pentru a se bucura de ele. Frapant este faptul că unele dintre aceste jocuri au dispărut, dar, în mod sigur, mulți dintre cei care sunt azi părinți sau bunici le-au prins și chiar s-au bucurat de ele.

Un inventar sumar al acestora ne relevă câteva dintre plăcerile nevinovate ale copilăriei de altădată: „de-a ascunsul” (un copil stă într-un loc în timp ce restul se ascund, iar apoi pleacă în căutarea lor..), „de-a caii” (un copil folosește o ață lungă, iar alți doi țin de ea cu dinții, el o apucă de mijloc și apoi mână caii care încep să alerge...), „țintarul” sau „În car” (se dese­nează trei pătrate și se folosesc drept piese boabe de porumb, de fasole), „popicul” (se pune o piatră într-un cerc, iar ceilalți se străduiesc să arunce cât mai aproape ori să nimerească, eliminând dacă pot piatra altor jucători), „de-a țara” (băieții se împart în două tabere egale și se țin de mâini, unul dintre ei se izbește în tabăra cealaltă, dacă rupe lanțul are dreptul să aleagă un membru al taberei opuse și să-l aducă în tabăra sa), „șodronul” etc.

În satul Crivina din județul Prahova, monografia din 1935 consemna 12 jocuri ale copiilor de aici: țurca, poarca, sgrimța, curelușa, ștafeta, trenul, cloșca și uliul, hoțul și păgubașul, „Soro, surioară, eși până afară!”, praștia, gâscanul și curcanul, Chimiță.

În ceea ce privește jucăriile, cu toate că atunci nu exista diversitatea celor din zilele noastre, multe dintre ele erau achiziționate la iarmaroace sau bâlciuri - „cucoși muzicali, clanete (clarinete), ocarina, sunători, mustăți care se întind în lături fluerând etc.”. Alte jucării erau alcătuite din improvizații, din cele mai neașteptate materiale vegetale și nu numai. Astfel, din frunzele de salcâm, păr, plop se cânta, din cozile dovlecilor se făcea „trișca”, un fel de fluier, apoi urmau scrânciobul din lemn, praștii, moriști, arc și săgeată. Pietrele erau folosite pentru a se arunca în ape ori la întreceri cine arunca mai departe.

Cu astfel de jocuri se veseleau copiii odinioară, atunci când terminau treburile casei, spre ajutorarea părinților, lăsând în urmă imediat toate neajunsurile și necazurile vieții satului și pe care le înțelegeau mai mult sau mai puțin.