„L-am slujit cu credincioșie”

Părintele Constantin Pârvu a fost numit vicar administrativ patriarhal de Patriarhul de fericită amintire Justinian Marina și și-a continuat acti­vitatea în cadrul Cancelariei Sfântului Sinod sub păsto­rirea următorilor trei Întâi­stă­tători ai Bisericii Ortodoxe Române: vrednicii de pomenire Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu, și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Ajuns la o vârstă venerabilă, a avut amabilitatea să ne deschidă sipetul amintirilor despre cel de-al treilea Patriarh al României.

Preacucernice părinte Constantin Pârvu, în primii ani de facultate ați fost martor al unor schimbări radicale pentru societatea și Bise­rica noastră, deopotrivă. Care a fost contextul ajungerii Patriarhului Justinian în fruntea Bisericii Ortodoxe Române?

În 1948 a avut loc reforma comunistă a învățământului. Încheiasem un an universitar în clădirea Universității din București. Practic, regimul totalitarist a desființat facultățile de teologie, seminariile și școlile de cântăreți bisericești. În această situație, fiecare a plecat unde a văzut cu ochii, majoritatea la Litere, Filosofie, Istorie. Mulți își căutau loc de mun­că undeva. În anul I de facultate intraserăm 280 de stu­denți, și după reforma învățămân­tului mai rămăseserăm în anul II nici 50. În aceste condiții și-a început Patriarhul Justinian slujirea la cârma Bisericii. După reforma învățământului din 1948, deschiderea anului universitar s-a amânat. Am ajuns toamna în București, a venit anul nou 1949 și noi nu aveam nici un rost și nici o situație. Am aflat că vom avea sediu nou la Seminarul Central, apoi în clădirea fostei Școli normale, lângă Biserica „Sfânta Ecaterina”. Abia la 30 ianuarie 1949 a avut loc deschiderea cursu­rilor la Institutul teologic de grad universitar, în clădirea Seminarului Central.

Cum a reușit Patriarhul să-i țină aproape de el pe profesorii și studenții teologi, în aceste condiții?

Patriarhul Justinian i-a invitat pe toți ierarhii care aveau studenți la facultate în București. Așa am început anul al doilea. Toți profesorii erau niște somități. De la toate facultățile care se desfiin­țaseră, Patriarhul i-a ales pe cei mai valoroși și i-a adus la Institutul din București, alcătuind un corp profesoral select. La serbarea de sfârșit de an de la Seminarul Central, eu am cântat solist. Patriarhul, foarte atent, m-a urmărit și nu m-a uitat. Toamna, în anul al III-lea de studii, ne-am mutat pe strada Sfânta Ecaterina, în clădirea unde facultatea funcțio­nează și astăzi. Aici, profesorul de muzică Nicolae Lungu m-a luat ca ucenic apropiat. Patriarhul Justinian a făcut din muzică o materie de bază, care să susțină viața liturgică a Bisericii, motiv pentru care a și introdus cântarea omofonă. Să cânte toată biserica, toți credincioșii într-un glas. Nu exista vizită de delegat străin în Biserica noastră să nu fie prezent în mijlocul studenților teologi, întâmpinați de corul facultății. La serbările organizate de noi, Patriarhul Justinian era întotdeauna prezent și ne asculta. Profesorul Lungu mă luase alături de el, ca dirijor al corului. În imo­bilul din Sfânta Ecaterina, Patriarhul Justinian venea în mod frecvent. Uneori, dimineața la ora şapte ne întâlneam cu el.

După absolvire, nu v-ați întors în Eparhia Râmnicului și Argeșului, ci ați continuat studiile doctorale în București. Ce amintiri aveți despre Patriarhul Justinian din acei ani?

Am terminat facultatea, iar la licență a venit și a asistat Patriarhul. După examen, organizase cursuri de magisteriu sau doctorat. Pe ierarhi, atunci când am terminat facultatea, îi obliga să-i hirotonească pe absolvenți, pentru a le oferi o pâine de mâncat. Deși în facultate mi-a plăcut Dreptul canonic bisericesc, teza de licență am susținut-o la disciplina Morală, la diaconul profesor Orest Bucevschi, un gânditor extraordinar. M-am trezit însă că părintele Liviu Stan, marele profesor, mi-a spus să mă înscriu la doctorat la Drept bisericesc. „Părinte profesor, - i-am răspuns - n-o să pot să mă înscriu nicăieri, întrucât episcopul meu a trimis o telegramă la facultate, că nu ne dă binecuvântare nici mie, nici colegului Dumitru Radu pentru doctorat, ci ne aș­teaptă să mergem la parohie, că e nevoie de noi”. A venit vremea examenelor de admitere și prezida însuși Patriarhul Justinian. În holul facultății, m-am dus la el plângând: „Preafericite, episcopul nostru nu ne dă voie să venim la doctorat”. „Păi nu ești tu dirijorul meu? Teoctist - era la acea vreme Episcop-vicar patriarhal și rector al Institutului -, trimite la secretariat să fie înscriși amândoi în catalog!” Erau 28 înscriși, cu mine și Dumitru Radu s-au făcut 30, pentru 10 locuri disponibile. Așa ne-am înscris. Am avut lucrare scrisă la greacă și latină, dialog în limba modernă cu profesorul, teologie dogmatică cu părintele Dumitru Stăniloae. Examenul a durat o săptămână, iar Patriarhul a măsurat personal capacitatea intelectuală a fiecărui candidat. La mine, la secția Practică, erau 3 locuri și 7 candidați. Nu am intrat decât eu, celelalte 2 locuri au rămas libere. Din totalul de 30, am intrat doar 7. Un an de zile, părintele profesor Liviu Stan a făcut Drept bisericesc numai cu mine! Cum stăm noi doi de vorbă acum, așa am făcut cu Liviu Stan câte 10 ore de Drept bisericesc pe săptămână! Și mergeam și făceam și asistență la anii de studii în In­s­titutul teologic. La finalul fiecăruia din cei 3 ani de studii, la examene asista Patriarhul Justinian.

Ce rol a avut Patriarhul în formarea profesională a Preacucerniciei Voastre?

După ce am terminat doctoratul, m-am trezit chemat la Cabinetul patriarhal. Secretarul ne-a spus, mie și lui Dumitru Radu, că ne așteaptă Patriarhul Justinian împreună cu episcopul nostru, Iosif Gafton al Râmnicului și Arge­șului. Am intrat amândoi și le-am sărutat mâinile. Ne-a în­tâm­pinat Patriarhul, ne-a spus că ne-a urmărit în timpul anilor de studii și că episcopul nostru do­rește să ne ofere funcții în eparhia din care făceam parte. Mie mi-a spus că primesc postul de consilier cultural la Episcopia Râmnicului. Am îndrăznit și am spus că doresc să fiu și preot la o parohie, că îmi doresc să fac pas­torație. Episcopul Iosif mi-a spus că nu are parohie vacantă, ci o să fiu preot la catedrală. Eram tânăr și am mulțu­mit, dar îmi doream să fac misiune la parohie. În ora­șul Râmnicu Vâlcea nu erau parohii, mă trimitea la țară, să fac naveta. I-am mulțu­mit, dar nu am răspuns nici da, nici nu. Atunci Patriarhul mi-a spus: „Uite, eu am post liber de profesor la Seminarul de la Bucu­rești, dar funcționează la Curtea de Argeș”. Am acceptat, întrucât îmi desfășu­ram activitatea tot în eparhia de origine, dar țineam de București. M-au avertizat că salariul de consilier era de 2.000 lei pe lună, iar de profesor era 500. Așa am pornit, cu 500 lei, profesor la Seminarul din Curtea de Argeș. La fel și Radu. Iar Patriarhul Justinian de atunci a vegheat permanent asupra noastră. Și l-am slujit cu credincioșie. Apoi, când a fost posibil, ne-a adus la Seminarul din București.

Ulterior, ați fost chemat să slujiți în Administrația Patriarhală, ajungând până la cea mai înaltă funcție pe care o poate ocupa un preot de mir în Biserica Ortodoxă Română. Cum ați colaborat cu Patriarhul Justinian?

Între timp am fost hirotonit preot și mi-am continuat activitatea la seminar. Într-o zi, Patriarhul Justinian m-a chemat la el și i-a spus Episcopului-vicar patriarhal Antim Nica Târgoviș­teanul: „Îl iei și mâine te duci să-l instalezi inspector general bisericesc. L-am numit de la 1 ianuarie, e iunie și Departamentul Cultelor nu ne-a trimis recunoașterea. Mâine să-l instalezi”. A doua zi, am fost instalat de părintele consilier patriarhal Soare. Așa am început activitatea, cu o recunoaș­tere provizorie de la Departament, valabilă 6 luni. După această perioadă, am primit recunoașterea permanentă. După 2 ani de ins­pectorat, Patriarhul Justinian m-a chemat la el și m-a numit consilier patriarhal. În această funcție, am lucrat extraordinar cu Episcopul Antim. Într-o zi, un coleg din administrație a redactat o scrisoare destinată unui ierarh din străinătate. În ședință cu toți consilierii, Patriarhul i-a cerut să citească scrisoarea. Și a întrebat pe fiecare cum este textul. Majoritatea au catalogat-o drept bună. „Ce zici, părinte Pârvu?” „Să-mi îngăduie colegul. Dacă această scrisoare ajunge la un ierarh atât de important, aș propune să adăugăm asta, asta, asta...” Patriarhul a spus secretarului Nițișor Cazacu: „Ia-l pe părintele Gagiu - directorul Cancelariei - și întocmiți un referat să-l numesc pe părintele Pârvu vicar administrativ patriarhal”. Așa a fost numirea mea în funcția de vicar administrativ patriarhal. După câteva luni, m-a chemat părintele Ioan Gagiu și mi-a dat recunoașterea din partea Departamentului Cultelor în func­ția de vicar. Așa am lucrat cu Patriarhul Justinian și am avut o colaborare extraordinară. În tot ce decidea, mă întreba despre canoanele bisericești cu privire la tema respectivă. Am admirat la el acest curaj, demnitatea, priceperea și dorința de pregătire permanentă. Un om providențial.

Între responsabilitățile pe care le-ați avut, s-a numărat și diaspora românească. Cum s-a manifestat grija Patriarhului Justinian pen­tru românii de peste hotare?

Când a devenit Patriarh, reprezentarea Bisericii Ortodoxe Române peste hotare era aproape inexistentă. Existau comunități românești în străinătate, dar legătura lor cu țara fusese ruptă din cauza regimului comunist. În aceste condiții, Patriarhul mi-a dat în atribuții diaspora ortodoxă română, cerându-mi să mă ocup de cele necesare pentru înființarea unor parohii peste hotare. Răspundeam și de învățământul teologic, în cadrul căruia Patriarhul a avut o idee extraordinară: schim­bul de burse. Pentru a nu fi nevoit să ceară binefaceri din partea unor străini sub formă de burse pentru studenții români, a propus reciprocitate cu diferite țări: studenți români în străinătate la schimb cu studenții străini la Institutul teologic din București. În Germania, de pildă, am încercat să numim dintre studenții trimiși la studii ca preoți la parohii pe care doream să le înființăm. Și răspunsul a venit scris: „Nu facem import de comunism!” Patriarhul mi-a spus: „Gândește-te cum rezolvi problema”. După vreo săptămână, i-am răspuns: „Preafericite, am găsit soluția. Nu mai trimitem teologi necăsătoriți, ci dintre cei hirotoniți. După canoane, aceștia nu pot sta fără să slujească, fără să se împărtășească. Aceștia vor sluji în comunitățile Bisericilor Ortodoxe surori și se vor integra, ușor-ușor. Iar în aceste comunități este imposibil să nu găsească și credincioși români”.

M-am interesat de cadrul legal din Occident și așa am început înființarea parohiilor în Germania, Elveția, Franța, Anglia, Suedia, încât la moartea sa, Patriarhul Justinian a lăsat 28 de parohii ortodoxe românești în Europa. Într-o zi, un diacon secretar de la o protoierie a venit la Patriarhie cu un preot care slujea în Australia. Se numea Teodor Kentride, fusese preot în Galați, emigrase la Atena și de acolo a plecat în Australia, unde avea și credincioși români. „Dumnezeu te-a adus”, i-am spus. Am pregătit totul, salariu, locu­ință, pentru pregătirea unei parohii românești. Când am cerut post de preot pentru Australia, Departamentul ne-a răspuns că până nu va pune piciorul preșe­din­tele în Australia, nici Biserica nu-l va pune. Între timp, am venit cu preotul și parohia înființată. I-am pus în fața faptului împlinit și ne-au dat recunoașterea. În America nu-l primeau pe cel pe care l-am trimis, pentru că venea dintr-o țară comunistă. Și atunci l-am luat pe părintele Victorin Ursache, superiorul de la Ierusalim, și l-am trimis pentru a fi ales episcop în America. Aceasta a fost lupta Patriarhului Justinian pentru diaspora ortodoxă română. Este un punct de anvergură al patriarhatului său. Așezământul Românesc de la Ierusalim, de care am amintit, este rod al vizitei Patriarhului Justinian în Țara Sfântă, la Patriarhul Benedict al Ierusalimului.

Care este moștenirea lăsată de cel de-al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române?

În primul rând, trebuie să amin­­tim Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, adoptat în 1948, devenit legea noastră de bază. Ceea ce rămâne de la Patriarhul Justinian ca atitudine și convingere este Apostolatul social. Lucrarea socială a Patriarhului Justinian rămâne de referință. A știut să ajute orfelinatele, azilele, spitalele, toate comunitățile ortodoxe române care aveau nevoie de sprijin spiritual și material. Prin cursurile de îndrumare misionară, conferințele teologice interconfesionale - ecumenismul practic local, a rânduit ca Biserica și preoții să poată sluji și desfă­șura activitatea misionară și pastorală. Administrația Patriarhală a fost reorganizată din temelii. Însă Patriarhul Justinian nu a lucrat niciodată de unul singur, ci prin Sfântul Sinod, Adunarea Națio­na­lă Bisericească și Consiliul Na­țional Bisericesc. Un spirit social, un om care știa să se smerească, dar știa să ceară și drepturile Bisericii. Era un om cu demnitate, cu prestigiu, care a știut să se sacrifice. Avea o intuiție extraordinară a lucrurilor. Realmente iubea Biserica, pentru care s-a și sacrificat.