„L-au tăiat şi pe Domn, chinuindu-l mult“

Ziua de 15 august 1714, praznicul Adormirii Maicii Domnului, era onomastica Doamnei Maria şi aniversarea lui Constantin Brâncoveanu, care împlinea 60 de ani. Avea să fie, însă, ziua naşterii în ceruri pentru Sfinţii Martiri Brâncoveni: Matei, Radu, Ştefan, Constantin, Constantin Vodă împreună cu Ianache Văcărescu. După câteva luni de chinuri în temniţele din Constantinopol, au suferit moarte martirică, într-o grotescă execuţie publică, la care au asistat sultanul, marele vizir şi membrii legaţiilor europene. Mărturiile vremii sunt cutremurătoare.

Domnitorul mazilit Constantin Brâncoveanu împreună cu familia sa se aflau, în luna aprilie a anului 1714, închişi în Constantinopol. Temuta temniţă Yedikule (a celor Şapte Turnuri) a fost locul unde Brâncovenii şi-au început pătimirea martirică. Au urmat nenumărate chinuri la Fornetta sau în „Groapa Sângelui“, un loc unde întunericul nu putea fi biruit nici de lumânări, nici de candele. Toate acestea erau parte a unui interogatoriu menit să scoată la iveală pretinse averi tăinuite. Între timp, capuchehaiele lui Ştefan Vodă Cantacuzino, noul domnitor al Ţării Româneşti, alimentau cu intrigi mânia sultanului şi a marelui vizir. Nicolae Iorga aminteşte groaznicele anchetări: „Chinurile hoţeşti, cu tăieturi la cap şi la mâini, cu arsuri pe piept, în fiinţa soţiei şi copiilor, ţinură din mai până în iulie, când se credea că a spus tot ce se cerea de la dânsul. Îl strămutaseră acuma, cu totul zdrobit, la Bostangi-Başi“. Închisoarea aflată în subordinea lui Bostangi Paşa, ofiţer superior responsabil cu siguranţa palatului imperial, se afla la Topkapî Saray, şi era populată în special cu deţinuţi politici cu rang. Era tot un loc de tortură, gealaţii care executau pedepsele capitale fiind mercenari ai acestuia.

O palidă speranţă de salvare a răsărit în sufletul domnitorului martir în luna iulie, după săptămâni bune de chin, când a primit chiar caftan de iertare. Nădăjduia în salvarea familiei sale şi chiar în recâştigarea tronului, dacă nu pentru el, măcar pentru primogenitul fecior Constantin. Că a fost doar o stratagemă a turcilor pentru a mai descoperi din averea lui Altân Bey sau intrigile Cantacuzinilor din ţară l-au condamnat, încă o dată la moarte, nu se ştie. Mărturiile vremii înclină spre a doua variantă.

„Bătrânul Domn al Valahiei a fost dus la locul de tortură“

La 13 iulie 1714, Andrea Memmo, bailul (diplomat, n.r.) Veneţiei la Constantinopol, scria, din Pera constantinopolitană, Dogelui veneţian despre torturile suferite de Constantin Brâncoveanu şi familia sa: „Bătrânul Domn al Valahiei a fost dus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au dus-o şi pe soţia sa, pe fiii săi şi pe un ginere de-al său. Pe soţia sa şi pe fiica sa le cruţaseră până în acest moment. El, şi toţi ceilalţi, au fost trataţi cu cruzime şi, ceea ce depăşeşte orice imaginaţie şi poate orice exemplu de neomenie, e faptul că au fost trataţi în acest mod tatăl în prezenţa soţiei şi a fiilor, şi fiii în prezenţa tatălui şi a mamei. Interogatoriile nu au fost făcute din gelozia Statului, ci din avariţie. Au mărturisit totul săracii de ei şi, nefericitele femei, deşi nu au fost interogate, au mărturisit şi ele văzând chinurile celorlalţi“. Acelaşi diplomat veneţian revenea cu un raport adresat Dogelui său, într-o scrisoare datată 31 august 1714, relatând execuţia din 26 august (15 august ortodox), la care probabil asistase: „Duminică dimineaţa, bătrânul principe al Valahiei a fost, împreună cu toţi fiii săi şi cu un boier, vistiernicul său, decapitat, Sultanul însuşi aşteptând să vadă acest groaznic spectacol. Suma averilor sale confiscate, constând în bani, bijuterii, animale şi alte soiuri de lucruri, s-a ridicat, în opinia generală, la mai mult de două milioane de piaştri, fără a lua în calcul valoarea extinselor terenuri ce deţinea înăuntrul şi în afara acelei provincii. Cu câteva zile înainte, Bostangi Paşa, care îl avea sub pază, îl făcu să spere că va fi iertat şi repus pe tronul Principatului, dar sâmbătă, prezentându-se cu o faţă veselă, îi spuse că dacă va da ordin să se aducă în cinci ore douăzeci de mii de pungi cu galbeni care sunt echivalente cu zece milioane, va fi totul ca înainte şi i se vor da înapoi în stăpânire pământurile. Bătrânul domn îşi pierdu minţile de furie şi, rostind cuvinte grele şi dispreţuitoare la adresa Marelui Sultan, îşi grăbi nefericitul sfârşit care, în ceea ce-l priveşte, fu însoţit de groaznice întâmplări, fiind ultimul dus la decapitare şi văzându-şi toţi fiii (de care era extrem de legat) murind unul după altul“.

Relatarea ce „pare cea mai completă, a acestei întâmplări“

Una dintre primele surse care lansează, la început, ipoteza greşită că Ianache Văcărescu i-ar fi fost ginere - revenind câteva rânduri mai jos unde-l numeşte cumnat - este o scrisoare semnată de olandezul Hochepied şi trimisă din Smirna, la 7 septembrie 1714. Nicolae Iorga consideră că relatarea „pare cea mai completă, a acestei întâmplări“: „La 26 august şdupă calendarul îndreptat, respectiv 15 august ortodox, n.r.ţ, într-o Duminică, cu un ceas înainte de amiazi, din porunca Sultanului, (Brâncoveanuţ a fost luat pe neaşteptate din închisoarea lui de la Şapte-Turnuri şi a fost dus, ca un făcător de rele, numai în cămaşă, cu patru fii şi un ginere şsic!ţ, boier din principat, care mergeau toţi înaintea lui, - prin oraş, pe jos. În cale au trecut şi prin partea din Constantinopol, unde stau fruntaşii grecilor, compatrioţii lui (ortodocşi, n.r.) precum şi pe dinaintea casei solilor muscali. Şi aşa a fost adus lângă Marele-Serai, înaintea chioşcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele-Vizir, care ieşise tocmai din Divanul cel Mare. Atunci, fără nici o formă de dreptate, de faţă cu Sultanul, s-a dat poruncă gealatului ca întâi să taie pe fiul cel mai mic al Domnului, un tânăr care nu avea mai mult de şaptesprezece ani. Aceeaşi osândă s-a executat îndată şi faţă de ceilalţi fii, şi de cumnat (sic!), după vârstă, în fiinţa părintelui, care a trebuit să vadă ticăloasa privelişte, - cu o neomenie deosebită. Apoi l-au tăiat şi pe Domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atârnat de trup, şi aşa a murit. Cele şase trupuri chinuite au fost duse pe străzi. Ele au fost apoi ţintuite de poarta cea mare a Seraiului, pentru a sta acolo, ca trupurile unor făcători de rele, în vileagul tuturora. Dar seara au fost aruncate în Mare. Şi aşa a fost sfârşitul unui principe care avea poate şaizeci de ani, după ce stăpânise peste douăzeci şi şase de ani în şir Ţara Românească, în numele mai multor Sultani, cu faimă mare“.

„Fiii mei, fiţi curajoşi…“

Anton Maria del Chiaro întregeşte acest sumbru tablou prin detalii impresionante: „Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţiuni din partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui ca şi a fiului cel mare la grele torturi, pentru a smulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după cinci zile, duminică în 26 august (sic!), Adormirea Sfintei Fecioare, în prezenţa Sultanului care sta la o anumită distanţă, imbrohorul îl supuse pe Voevod la un nou interogator, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care la un semn, se apropie gealatul. Când Brâncoveanu îl văzu că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: «Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume. Cel puţin, să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru»“. Apropiat al familiei martirilor Brâncoveni, secretarul florentin mărturiseşte - horresco referens - sentimentele trăite când aşternea pe hârtie aceste relatări: „După tragedie, Sultanul se îndepărtă, iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş pe prăjini. Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre, iar Marele Vizir, temându-se de vreo răscoală, căci înşişi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde pe ascuns fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Halchi, nu departe de Constantinopol. În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă, când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina. Eu, care patru ani neîntrerupţi, am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă catastrofă fără a vărsa lacrimi“.