La Mănăstirea Brebu, trăind adâncul tăcerii

Redeschiderea unei mănăstiri este ca o naştere. Actul în sine transcende hotărârea administrativă. Este direct viaţă. Iar viaţă înseamnă Dumnezeu. Mănăstirea Brebu, din judeţul Prahova, Arhiepiscopia Bucureştilor, ctitoria începută de voievodul Matei Basarab şi terminată de Sfântul Constantin Brâncoveanu, „s-a născut“ în prezentul tumultuos al acestor vremuri în 2012. Deodată cu ea, şi mica obşte care, de un an, se nevoieşte trăind tăcerea ziditoare a aşezământului ca pe o adevărată minune.

Tăcerea de dincolo de tăcere, care zideşte adâncul firii, făcându-te să îngenunchezi, „să plonjezi“ în tăcutul din tine, ca un scufundător în întunericul oceanului, şi să taci ca o rugă supremă, este starea care te copleşeşte de cum treci pragul Mănăstirii Brebu, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, din localitatea cu acelaşi nume, judeţul Prahova.

În această trăire se adună o pace sinonimă cu liniştea, bucuria, sărbătoarea şi lumina care te umplu după cuminecare.

Aşa am trăit noi, la ceas de iarnă, întâlnirea cu această mănăstire înviată, clipa cu irizaţii smaraldice, scânteind peste zidurile ei luminate de un soare firav strecurat prin asprimea acelor unor pini seculari.

Istorie, jertfă şi înviere

Zidită de Matei Basarab la o dată necunoscută exact, între 1639 şi 1641, şi isprăvită de Constantin Brâncoveanu, a rămas neînchinată până la 8 mai 1750, când Grigore al II-lea Ghica o face metoc a Spitalului „Sfântul Pantelimon“. Mai mult de un veac a purtat acest statut, după care, în 1863, a fost desfiinţată şi transformată în biserică de mir. Numeroasele cutremure şi vicisitudinile de peste timp au afectat-o grav, motiv pentru care în repetate rânduri a fost reparată, parţial sau complet. Aşa cum ni se înfăţişează astăzi, în ţinuta ei arhitecturală din vremea lui Matei Basarab, a fost restaurată între 1962-1963, odată cu Palatul Domnesc din partea nordică a curţii, care după 1836, când a adăpostit mai multe instituţii laice, fusese modificat. În prezent, în palat funcţionează un muzeu medieval. Cum spuneam, în 2012, prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mănăstirea s-a născut din nou, cu obşte de maici şi rânduială călugărească.

Astfel s-a desăvârşit lucrarea, nedrept întreruptă în vremuri, care acum, şi prin prezenţa aici a unei icoane a Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi a unui fragment din moaştele Sfântului Constantin, repune în drept voia firească a Domnului şi a ctitorilor sfântului aşezământ.

Intrăm în curtea mănăstirii, înconjurată cu ziduri de piatră,  după ce trecem pe sub portalul turnului de la intrare, în firidele căruia ard permanent două candele. O întoarcere în istorie, de fapt, căci aici se conservă nu numai atmosfera de odinioră, ci şi tăcerea atât de mărturisitoare prin ea însăşi a unei trăiri veritabile în ecuaţia cerului. În biserica de cărămidă suntem copleşiţi de aceeaşi tăcere. De tăcerea zidurilor, a frescei, a sfinţilor din icoane, a aerului înmiresmat de dârele tămâii arse la Liturghie, care te aşază la adâncă rugăciune, meditaţie şi cercetare a firii.

Dincolo de tăcerea gândului

Unui nou-născut i se aduc daruri. Întocmai a primit locaşul obştea cea mică de maici, pe care o reprezintă la întâlnirea cu noi maica stareţă Sebastiana Stoian. Cu cuvioşia sa am încercat să desluşim şi noi sensul tăcerii de dincolo de tăcere, care aici, la Brebu, zideşte adânc.

„Obştea noastră s-a constituit de numai un an. Suntem trei maici şi părintele duhovnic, ieromonahul Macarie Iftimie.

Împreună ţinem rânduiala vieţii monahale, prin slujbele la care participăm, prin Sfintele Liturghii zilnice şi prin ascultările pe care le împlinim. Locuim, deocamdată, într-o fostă grădiniţă din sat, unde ne-am organizat viaţa de obşte, ca peste tot în alte mănăstiri. Pentru o maică, important este să-şi urmeze chemarea, vocaţia. Viaţa ei este o slujire dăruită de Dumnezeu. De aceea, trebuie să o întoarcă întocmai către El.

În viaţa de mănăstire, prin participarea la slujbe, prin rugăciune, realizăm legătura cu Dumnezeu. Comunicarea cu El, dar şi cu ceilalţi din jur, pentru că toţi avem nevoie de rugăciune şi de comunicare cu Dumnezeu. Astăzi, lumea se îndepărtează de cer. Din această cauză apar toate problemele. Îndepărtându-ne de Dumnezeu, ne îndepărtăm şi unii de alţii. Este o pildă în acest sens la Sfinţii Părinţi. Aici, însă, locul acesta ne adună, ne strânge, pentru că are o pace anume, pe care noi o simţim“, ne mărturiseşte maica stareţă.

Am întrebat-o apoi ce este tăcerea monahului, încercând în felul acesta să definim starea pe care o zideşte această mănăstire şi în noi, pelerini de o clipă la Brebu.

„Tăcerea monahului este o mare virtute. Se spune că monahul nu trebuie să tacă numai cu gura, ci şi cu gândul. Şi cine poate să tacă şi cu gândul ajunge, cu adevărat, să tacă. Adică să se apropie de Dumnezeu. Căci Dumnezeu este dincolo de tăcerea gândului“, mi-a răspuns maica stareţă Sebastiana.

Lucrarea Sfinţilor Brâncoveni

De la redeschiderea mănăstirii, au început să vină din ce în ce mai mulţi credincioşi aici. Din Câmpina, din Breaza, din Comarnic, din sat, şi lucrul acesta, spune maica stareţă, care a intrat în monahism acum 20 de ani, este o minune, „care se trăieşte numai dacă există credinţă mare“. Şi că lucrul acesta trebuie înţeles, aici, şi prin lucrarea continuă a Sfântului Constantin Brâncoveanu. „În 2014, am primit în dar de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel o icoană a Brâncovenilor, în care se află o părticică din moaştele Sfântului Constantin. Prezenţa lor aduce o mare încurajare pentru obştea noastră, iar pentru pelerini o binecuvântare“, mai spune maica stareţă Sebastiana.

De la Brebu nu poţi pleca decât aşa cum ai intrat în mănăstire: tăcând. Tăcând cu gura, cu gândul, dincolo de tăcere, zidind adâncul firii, îngenunchind, „plonjând“ în tăcutul din tine, ca un scufundător în întunericul oceanului, ca o rugă supremă. Adică, întâlnire cu Dumnezeu, Cel de dincolo de tăcerea gândului.