Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial La români, modelul relațiilor între oameni îl dă satul

La români, modelul relațiilor între oameni îl dă satul

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Cristian Muntean - 07 Iul, 2019

Cred că nu sunt foarte puţini cei care s-au întrebat de ce 2019 a fost declarat Anul omagial al satului românesc, al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari. 
Pentru mulţi un asemenea an pare că ne aduce aminte de o altă perioadă istorică pe care o vrem oarecum uitată. N-aş putea spune că nu făceam şi eu parte din acest grup care gândea aşa, cu toate că fusesem impresionat în 7 decembrie 2011 de discursul Patriarhului Daniel de la Cluj-Napoca, când a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii „Babeş-Bolyai”, intitulat sugestiv: „Satul românesc - între tradiţie, supravieţuire şi speranţă”. Patriarhul României  încă de atunci trăgea un semnal de alarmă legat de satul românesc care a tezaurizat o mulţime de valori spirituale, morale şi culturale, care trebuie aduse din nou în actualitate, fără a cădea într-o nostalgie a repetiţiei trecutului.

Discursul de recepție de la universitatea clujeană conținea motivele care l-au determinat pe autorul lui să aleagă acea temă: primul motiv era legat de sensibilitatea profundă a transilvănenilor faţă de semnificaţia satului în istoria poporului român, amintind de George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu. Iar al doilea motiv este starea precară şi incertă a satului românesc începând cu epoca colectivizării, industrializării şi urbanizării comuniste şi continuând cu fenomenul emigraţiei în străinătate care a urmat după 1989.1

Această situaţie a satului românesc este percepută acut şi de Biserică în contextul în care satele se depopulează, oamenii îmbătrânesc, scade numărul botezelor şi al cununiilor, crescând cel al deceselor, iar populaţia devine tot mai săracă.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române era convins că satul românesc este răstignit între idealizare nostalgică şi abandonare practică, între identitate tradiţională şi supravieţuire precară.2

Ar fi interesant de urmărit integral acest cuvânt al Părintelui Patriarh Daniel pentru soluţiile pe care le propune, ancorate în realitatea socio-economică şi spirituală a zilelor noastre. Nu ezită să vorbească despre restructurarea şi eficientizarea reală a agriculturii româneşti printr-o orientare etico-socială şi ecologică, ­dar şi de importanţa Bisericii şi a comunităţii parohiale care influenţează viaţa socială şi poate aduce un spor de calitate vieţii în comunitate.3

Satul, ca pământ ale cărui norme sunt stabilite de către om în comuniune cu alţi oameni, recuperează memoria ancestrală a locuirii care se manifestă în conştiinţa omului, aşa cum spunea Nichifor Crainic, ca o permanentă nostalgie a Paradisului. Locul nu poate fi locuit oricum, ci după anumite norme pe care omul le recunoaşte, fiindcă de stabilit le stabileşte Dumnezeu. 

De aceea, părintele Stăniloae afirmă: „Câtă vreme e folosit pentru evitarea comuniunii, spaţiul se dovedeşte a fi o «realitate chinuitoare», în timp ce în relaţia iubitoare dintre persoane spaţiul se transfigurează, ajungând să fie copleşit de subiectivitatea acelor persoane.”4 Consideraţii de acest fel relevă multiple înţelesuri ale satului ca spaţiu, receptat în diverse planuri: personal, comunitar sau cosmologic. Părintele Stăniloae evidenţiază şi în acest context gândirea patristică răsăriteană obişnuită să scoată la iveală toate aspectele vieţii şi ale lumii prin iubirea şi lucrarea lui Dumnezeu.

Tot în virtutea acestei gândiri răsăritene patristice, părintele vorbeşte de tipul de om comunitar sădit în conştiinţa poporului român care e tipul de om spre care tinde intens comunitatea contemporană care nu mai suportă individualismul.

Impersonalul orașului sărăcește viața și sporește singurătatea

Modernitatea, spunea profesorul Georgios Mantzaridis, a absolutizat raţiunea omului, a evidenţiat individualismul acestuia şi a propus satisfacerea simţurilor sale, îndepărtând referinţele metafizice şi căutările sale existenţiale. După cum s-a observat în mod just, viaţa lumii este organizată în jurul câtorva patimi omeneşti şi viaţa duhovnicească se află la periferie. Mintea omului a fost complet separată de inimă, iar nevoile sale existenţiale au fost oprimate şi lăsate să fie acoperite de satisfacţiile simţurilor şi de intervenţii ale minţii. Astfel s-a deschis calea obsesiei pentru consum şi a neînfrânării simţurilor.

În perioada actuală a informaticii, omul este absorbit aproape exclusiv de informaţie şi cunoaştere exterioară. Postmodernitatea contribuie la formarea unui nou tip de om care funcţionează după modelul calculatoarelor electronice în cadrul unor realităţi imagistice. Mintea omului devine dependentă de o mulţime de informaţii, fără să poată sau să aibă timpul de a le verifica, analiza sau evalua. În cele din urmă îşi pierde şi capacitatea de discernământ şi de judecată; se întinează, funcţionează pasiv şi este direcţionată de analizele pregătite sistematic de mijloacele care procură informaţiile.5

În stadiul postmodernităţii putem sesiza punctul culminant al dinamicii dezintegrării firii umane, pe care Maxim Mărturisitorul o creionează în tuşe puternice, referindu-se la opera recapitulativă şi restauratoare a Întrupării lui Dumnezeu: „Dumnezeu cel iubitor de oameni pentru aceasta a devenit om, ca să unească cu Sine firea oamenilor, şi ca să o împiedice să se poarte rău cu ea însăşi, sau mai curând pentru a nu fi în conflict cu ea însăşi şi divizată în ea însăşi, neavând odihnă din cauza mişcării instabile a voinţei”.6

Se pare că, impresionaţi de cuceririle ştiinţei şi tehnologiei, începem să uităm modul firesc de a trăi în comuniune cu semenii noştri. Ne-am blindat în individualitatea noastră şi am alcătuit oraşe impersonale izolându-ne în relaţii reci şi virtuale. Toate acestea influenţează parcursul vieţii lăuntrice, dar şi sociale, morale şi spirituale.

Natura, condiție a existenței omului

Profesorul Mantzaridis vede omul contemporan sub dominaţia tehnicii deposedat de profunzime spirituală, a cărui minte e detaşată de inimă. Vede individul crud, egocentric, care se iubeşte pe sine, care este indiferent faţă de semenul şi mediul înconjurător şi care Îl uită pe Dumnezeu. Sufo­cându-se în această stare, explică profesorul Mantzaridis, „doreşte să revină la viaţa naturală şi la relaţiile primordiale” pentru a-şi redobândi identitatea şi pentru a afla sens vieţii sale. Dar şi această revenire, atunci când are loc, de obicei este superficială şi nu atinge sinele cel mai profund, pentru că omul postmodern trăieşte într-o atmosferă sufocată de informaţii, rămânând în mod esenţial neinformat.7

Părintele Stăniloae explică dependenţa umanului de natură arătând că natura e o parte a naturii omului, e sursa unei părţi a naturii umane şi deci condiţie a existenţei şi a dezvoltării integrale a omului pe pământ. Omul nu se poate concepe în afara naturii cosmice, iar natura nu e numai condiţia existenţei omului singular, ci şi a solidarităţii umane. 
Potrivit credinţei noastre, spune părintele Dumitru, fiecare persoană umană e într-un anumit fel un ipostas al întregii naturi cosmice, dar numai în solidaritate cu ceilalţi. Aceasta înseamnă că natura cosmică este comună tuturor ipostasurilor umane, deşi fiecare o ipostaziază şi o trăieşte personal într-un mod propriu şi complementar cu ceilalţi. O separare a naturii cosmice până la capăt între indivizii umani este imposibilă.8

În virtutea acestei chei putem înţelege discursul părintelui Stăniloae despre sat. El ne face să înţelegem profunzimea relaţiilor între oameni. Dacă Occidentul s-a mişcat între individualism, care separă în mod raţional pe oameni, fără să-i unească în profunzime, şi o unitate panteistă, care anulează originalitatea şi valoarea eternă a persoanelor, la români modelul acestor relaţii îl dă satul, în care nu aflăm nici individualismul separatist, nici dictatura care dispreţuieşte persoanele, ci aflăm unitatea în comuniune, prin care se preţuieşte identitatea ireductibilă a fiecărei persoane. Fiecare ins este preţuit pentru farmecul lui unic, dar fiecare ţine să placă tuturor, să fie preţuit de toţi.9

Comuniunea voită este unitate în libertate

Este cunoscută povestea: într-un sat de lângă Făgăraş, copilul este învăţat să se roage: „Doamne, ţine pe taica şi pe maica! Doamne, ţine vitele! Doamne ajută-mi să nu mă fac de râs în sat!” Viaţa satului românesc e un model ideal pentru organizarea politică a statului.10

Părintele era convins că sinteza originară a fiinţei româneşti se menţine prin alipirea de locul în care dăinuieşte de milenii (satul) sau invers, alipirea la locul acesta menţine sinteza originară a fiinţei româneşti. Numai „ţinându-ne locului” „rămânem cum am fost”, sau numai „rămânând cum am fost” „ne ţinem locului”.11

Tradiţia Bisericii nu asumă doar „limbajul”, ci şi mijloacele tehnice ale fiecărei epoci. Iar această tradiţie este vie doar atunci când nu se raportează agresiv faţă de întreaga realitate pe care o întâlneşte, ci abordează în mod critic şi creator având întotdeauna ca măsură Persoana lui Hristos. Pe scena ideologică apar de obicei luări de poziţie unilaterale, care se caracterizează fie prin „anxietatea în favoarea modernizării”, fie prin „anxietatea împotriva modernizării”. De aceea „a rămâne locului” înseamnă asumarea tradiţiei într-o continuare creatoare, cu înţelepciune.

Premodernitatea, ne aminteşte profesorul Mantzaridis, este ­legată de tradiţie, care este identificată adesea cu conservatorismul şi este interpretată ca factor negativ şi piedică în calea progresului şi inovării. Tradiţia nu e conservare. Iar tradiţionalismul nu este conservatorism sau modernism. Tradiţia se extinde şi se manifestă ca mişcare şi viaţă neîntreruptă, iar acest lucru este valabil şi pentru sat nu doar la nivel teologic şi etic.12

Emigrația românească, ruperea de moștenirea sacră a satului 

Pentru că s-a format în acest spaţiu specific nici o fiinţă nu e atât de legată de spaţiul său ca aceea a poporului român. Românul „tânjeşte” între străini, spune părintele Stăniloae. El nu mai este om întreg, atâta vreme cât este departe de ţară. Dorul lui nu se referă numai la persoane, ci şi la locul, la satul propriu. Dorul îl cheamă continuu să se întoarcă la spaţiul său originar. Numai intelectualul se rupe cu o relativă uşurinţă de satul propriu, sufletul fiindu-i luat în stăpânire de o ideologie abstractă, uniform universalistă.13

Pentru ţăranul român, nevoit să-şi găsească rostul în afara casei plecarea de acasă e mai mult decât un eveniment istoric ancorat în spaţiu şi timp. Poate fi privit şi ca o negare a realităţii spirituale că-i aparţin lui Dumnezeu cu întreaga mea fiinţă, o revoltă la imposibilitatea de a locui în căminul dat din cauza sărăciei. Să plec de acasă înseamnă să trăiesc ca şi cum n-aş avea o casă şi aş fi nevoit să caut departe pentru a-mi afla una. Din acest punct de vedere putem spune că emigraţia din satul tradiţional este o desprindere drastică de modul de a trăi, a gândi şi de a acţiona care-i fusese transmis omului din generaţie în generaţie ca moştenire sacră.14

Cum am putea înţelege altfel cuvintele Lidiei Stăniloae, fiica părintelui: „Rupând legătura cu casa noastră din Vlădeni, intram într-un anonimat, cum afirmă din ce în ce mai mulţi în ziua de azi, când desacralizarea, înstrăinarea au devenit boala secolului”.15

Note:

1 † Daniel, Patriarhul B.O.R, Ştiinţa mântuirii, Vocaţia mistică şi misionară a teologiei, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p. 318.

2 Ibidem, p. 323.

3 Idem, p. 327.

4 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, pp. 139-140.

5 Georgios I. Mantzaridis, Tradiţie şi înnoire, trad. Florin Toader Tomoioagă, Ed. Doxologia, Iaşi, 2017, pp. 104, 230-231.

6 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete Teologice 1, 47, PG 90, 1196 C, apud G. Mantzaridis, p. 106.

7 Georgios I. Mantzaridis, op. cit, p. 99.

8 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia..., vol. I, Ediţia a-III-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 337-338.

9 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre Spiritualitatea poporului Român, Opere Complete IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 56.

10 Ibidem.

11 Ibidem, p. 21.

12 Georgios Mantzaridis, op. cit, p. 26.

13 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii, p. 23.

14 Vezi mai pe larg tema casei şi a plecării de acasă ­dezvoltată magistral în cartea părintelui Henri J. M. Nouwen, Fiul risipitor, povestea unei întoarceri acasă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2017, pp. 47-58. Pentru a înţelege şi drama acestei înstrăinări vezi şi cartea ­Lilianei Nechita, Cireşe amare, Ed. Humanitas, 2019, şi a Lidiei Stăniloae, Memoriile unui fugar, Humanitas, 2009.

15 Lidia Ionescu Stăniloae, Lumina faptei din lumina cuvântului, Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 200, p. 351.