Legătura liturgică între Paşte şi Taina Botezului

Taina Paştelui este pentru fiecare creştin, prin toate aspectele sale, inclusiv prin cel liturgic, obiectul unei reflecţii spirituale şi prin aceasta ea se găseşte în centrul experienţei religioase. "Ştim că Paştele n-a fost de la început o instituţie imuabilă (neschimbată) şi uniformă, ci o realitate vie aflată într-o continuă dezvoltare" (Cantalamassa, "La Pâque dans lâEglise ancienne").

Evoluţia istorică a diferitelor tradiţii liturgice reflectă procesul de dezvoltare teologică a diferitelor epoci, arătându-l ca pe un fenomen natural şi dinamic. Studiind acest proces, ne putem da seama că această imensă bogăţie teologică pe care o constituie slujbele pascale este, sincer vorbind, complet necunoscută celei mai mari părţi a credincioşilor. Lumea de azi, mai mult ca oricând, are nevoie de o teologie profundă cum a fost cea pe care o regăsim la Sfinţii Părinţi. Această moştenire pierdută se poate manifesta prin aprofundarea conştiinţei liturgice, mai ales în aspectul ei sfinţitor care este, se pare, neglijat mai ales în ceea ce priveşte însăşi noţiunea de sărbătoare. Dimpotrivă, în conştiinţa patristică chiar şi solemnitatea Paştelui, luată în globalitatea ei, este ea însăşi o taină: taină pascală. Paştele este înnoirea mistică, în inima credinciosului, a acestei treceri de la moarte la viaţă care constituie semnificaţia profundă a evenimentelor pomenite: moartea şi Învierea lui Hristos. Prin aceasta, acţiunea sfinţitoare a acestei sărbători îşi găseşte apogeul în Botez şi Euharistie. Deja în învăţătura Sfinţilor Apostoli putem găsi dovezi că teologia Botezului se dezvoltă în jurul legăturii dintre rânduiala Botezului şi taina pascală a lui Hristos. Totuşi, primele mărturii explicite despre legătura liturgică între Paşte şi Taina Botezului datează de la începutul secolului al III-lea.

Scrierile Noului Testament

Tema participării la moartea şi Învierea lui Hristos este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (6, 3-4): "Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci, ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a Înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii".

La Sfântul Apostol Pavel, Botezul nu este doar lavacrum şi dar al unei noi vieţi, ci este trecerea în şi cu moartea lui Hristos spre viaţa veşnică. Această explicaţie teologică stabileşte legăturile între rânduiala creştină a Tainei Botezului şi Taina Morţii şi Învierii lui Hristos. În ciuda faptului că în numeroasele menţiuni despre botez cuprinse în cartea Faptele Apostolilor se arată clar că botezurile erau independente la acea vreme de slujbele pascale, această doctrină pare a fi un numitor comun al Noului Testament, unde remarcăm că dezvoltările în jurul ideii că potopul este o prefigurare a coborârii lui Hristos în iad se face mai ales în contextul predicilor baptismale.

Prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru ne prezintă schiţele unei tipologii a Botezului împrumutată de la marile imagini pascale ale Vechiului Testament: "Pentru că şi Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pre noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pre voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin Învierea lui Iisus Hristos (1 Petr 3, 18-22).

Despre aceasta, Jean Daniélou spune: "Autorul pune în mod explicit în legătură Botezul şi potopul. Cuvântul desemnează realitatea prin opoziţie la figura - . Potopul este deci doar o prefigurare a ceea ce Botezul vine să împlinească. În felul în care omenirea păcătoasă din vremea lui Noe a fost distrusă de judecata lui Dumnezeu prin intermediul apei şi în care doar un singur drept a fost cruţat pentru a fi primul născut al unei noi omeniri, în acelaşi fel în Botez omul cel vechi este nimicit prin apă sfinţită şi cel care iese din baia Botezului aparţine noii creaţii. Coborârea în iad a lui Hristos se situează deci între potop şi Botez şi în ea regăsim împlinirea esenţială a tainei potopului. În moartea lui Hristos, firea căzută a omului pe care El a asumat-o este zdrobită de apa Botezului pentru a fi înălţată la starea de nou-născut al unei noi creaţii. Botezul este imitarea tainică a morţii şi Învierii lui Hristos". Tipologia tainică a Sfântului Botez, care este doar schiţată în prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru, va fi ulterior dezvoltată de întreaga tradiţie patristică. Ea apare în opera Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful, în Dialogul cu Iudeul Trifon, unde găsim explicată tipologia Epistolei Sfântului Apostol Petru. Apa potopului este prefigurarea apei Botezului; în timpul potopului, ca şi în Botez se realizează taina mântuirii oamenilor. La fel cum dreptul Noe, salvat de lemnul corabiei, a devenit un nou început pentru o altă rasă umană, Hristos, primul-născut a toată creaţia, a devenit un nou început pentru o altă rasă, regenerată de El, prin apa şi lemnul în care era conţinută Taina Crucii. "Există o asemănare teologică între potop, coborârea la iad şi Botez, căci este vorba de aceleaşi căi ale lui Dumnezeu: în toate cele trei cazuri regăsim o omenire păcătoasă care trebuie pedepsită şi nimicită şi în toate cele trei situaţii un drept este cruţat. În cazul potopului, acest drept este Noe, în cazul coborârii la iad, Dreptul este Mântuitorul Iisus Hristos, iar în cazul Botezului drept devine creştinul care primeşte această Taină prin asemănarea cu Iisus Hristos. Astfel, Botezul este o imitare tainică a coborârii la iad, amândouă fiind prefigurate de potop."

Este interesant de remarcat că această conştiinţă a profunzimii legăturilor tainice între Botez şi coborârea lui Hristos la iad nu făcea în mod automat legătura între cele două Taine liturgice: Paştile şi Botezul. Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful confirmă că botezurile aveau loc de-a lungul întregului an. Primele mărturii ale asocierii slujbei Botezului cu sărbătoarea Paştelui se găsesc la Ipolit al Romei şi Tertulian. Până în acest moment se pot observa doar în scrierile apocrife unele urme ale acestei asocieri, dar perspectiva interpretării acestei teme pare să excludă influenţa lor directă asupra teologiei liturgice posterioare.

Scrierile apocrife

Aspectul baptismal abordat de Epistola Sfântului Apostol Petru apare într-o concepţie ciudată care, într-un mod foarte naiv, caută să dea un răspuns unei întrebări născute în iudeo-creştinism. Dacă Botezul este o necesitate absolută pentru mântuire, ar fi trebuit ca sfinţii Vechiului Testament să fi fost botezaţi. După cum putem vedea şi în Păstorul lui Hermas, centrul de interes este deplasat aici de la problematica eshatologică asupra problematicii mântuirii. Este vorba, în "A Noua Pildă", de pietrele care au urcat de pe fundul apei având deja pe ele pecetea (). Hermas explică semnificaţia lor: "Este vorba despre Sfinţii Apostoli şi învăţătorii de lege, care, după ce au propovăiduit numele Fiului lui Dumnezeu şi au adormit întru virtute şi credinţă în Fiul lui Dumnezeu, l-au împrumutat şi celor care adormiseră înaintea lor, dăruindu-le pecetea, esenţa propovăduririi lor. Au coborât împreună cu ei în apă, de unde s-au înălţat la suprafaţă… Prin mijlocirea lor, morţii au primit viaţă ajungând să cunoască numele Fiului lui Dumnezeu" (IX, 16, 5-7).

Apa reprezintă iadul unde se găsesc morţii diverselor generaţii ale Vechiului Testament. Este remarcabil că cel care coboară la ei nu este Hristos, ci Sfinţii Apostoli şi învăţătorii de lege; aceştia, după moartea lor, coboară în iad; această coborâre are un scop dublu: pe de o parte, ei binevestesc mântuirea, dar, mai ales, oferă această mântuire pe care o binevestesc prin pecetea pe care o dau, adică prin Botez. Apoi şi unii, şi ceilalţi se înalţă din apă, adică învie. Apa este în acelaşi timp apa Botezului şi apa morţii. Afundarea şi ieşirea din apă sunt aluzii la rânduiala Botezului care închipuie coborârea lui Hristos în iad. În alte scrieri, acest Botez îi este atribuit lui Hristos Însuşi. În Epistola Apostolilor citim cuvintele lui Hristos: "Am vrut ca cei pe care i-am făcut să nădăjduiască să primească răsplata. De aceea m-am coborât să vorbesc cu Avraam, Isaac şi Iacob, cu părinţii voştri prooroci, anunţându-le lor în iad odihna pe care o vor avea în ceruri acolo unde vor ajunge. Cu dreapta Mea le-am dăruit Botezul vieţii, iertarea şi ştergerea oricărui rău, la fel cum am făcut-o şi pentru voi".

Remarcăm în această prezentare legătura dintre coborârea în iad şi Botez, care va lua ulterior o mare amploare.

Concepţii patristice

Examinând contextul istoric, putem admite că de la începuturi până la sfârşitul secolului al II-lea, pe planul conţinutului teologic, tradiţia pascală este fundamental unitară: este vorba despre tradiţia asiatică care vede în sărbătoare un Paşte hristologic, al cărui conţinut este istorico-comemorativ şi eshatologic. Chiar dacă ideea de victorie şi slavă - şi prin consecinţă cea de Înviere - era un element nedespărţit de rânduiala pascală, comemorarea îşi găsea punctul culminant în cinstirea Sfintei Cruci. În acest context, Tertulian este primul interpret al botezului ca şi taină a patimilor Mântuitorului: "Ziua cea mai solemnă pentru Botez este prin excelenţă ziua de Paşte, atunci când au avut loc Patimile Domnului în care suntem botezaţi. N-ar fi absurd să interpretăm în sens figurativ pasajul în care Domnul, pentru a sărbători Paştile pentru ultima dată, îşi trimite ucenicii pentru a pregăti această sărbătoare zicând: Veţi găsi un om ducând apa. Se foloseşte de semnul apei pentru a indica locul unde dorea să sărbătorească Paştile". Regăsim concepţia identică în tradiţia siriană, al cărei reprezentant, Afraat, a făcut legătura între Botez şi spălarea picioarelor ucenicilor de către Hristos.

Dar la începutul secolului al III-lea, odată cu Clement şi Origen, apărea în Alexandria o a doua tradiţie pascală, după care cuvântul-cheie nu este Patimi, ci Trecere. Această concepţie morală şi spirituală a sărbătorii pascale situează omul în centru şi trecerea sa spirituală continuă spre Dumnezeu. În una din primele interpretări teologice ale triduumului pascal, Origen face o serie de legături între Paştele inaugurat de Învierea lui Hristos şi Paştele reactualizat prin botez: "Prima zi este pentru noi cea a Patimilor Mântuitorului; a doua, cea a coborârii Sale la iad, şi a treia, cea a Învierii. De aceea, în această a treia zi, Dumnezeu mergea înaintea lor ziua în chipul unui stâlp de nor şi noaptea în chip de stâlp de foc. Dacă, ţinând cont de cele menţionate mai sus, Apostolul are dreptate să ne înveţe că aceste cuvinte conţin Taina Botezului, trebuie ca cei care sunt botezaţi în Hristos să fie botezaţi în moartea Sa şi îngropaţi cu El şi să învie din morţi a treia zi cei care, după cum zice Apostolul, au înviat în aceeaşi zi cu El şi i-a urcat împreună cu El la ceruri. Deci, când vedeţi a voastră Taină, cea de-a treia zi, Dumnezeu va începe să vă conducă şi să vă arate El Însuşi calea mântuirii".

La sfârşitul secolului al IV-lea, în ciuda unei sinteze teologice care a legat cele două tradiţii pascale, teologia alexandrină, legată de traducerea cuvântului Pascha prin Trecere, pare a fi dominantă. Un fel de reformă pascală în lumea latină a fost reluată de către Sfântul Ambrozie al Mediolanului, pentru care centrul de greutate al Paştelui se deplasează, sub influenţa gândirii alexandrine, de la Hristos spre om, căci omul este cel care trebuie să treacă de la păcat la virtute şi de la lume la Dumnezeu. Momentul tipologic cel mai important tinde să alunece dinspre mielul de jertfă spre traversarea Mării Roşii. În consecinţă, Taina pascală prin excelenţă pare a fi mai mult Botezul decât Euharistia. "Ce poate fi mai minunat pentru a vorbi despre Botez decât trecerea Evreilor prin mare? Toţi evreii care au trecut marea au murit apoi în deşert. În schimb, cel care trece prin această fântână, adică de la lucrurile pământeşti la cele cereşti - iată ce înseamnă cu adevărat trecerea şi deci Paştele, adică "trecerea lui", aceea de la păcat la viaţă, de la greşeală la har şi de la întinare la sfinţenie - nu moare niciodată, ci înviază".

Bisericile răsăritene din Asia Mică şi din Palestina au fost influenţate de tradiţia alaxandrină pe care o regăsim de exemplu în concepţia despre Paşte a capadocienilor, care este una din cele mai apropiate din punct de vedere teologic de Origen. După Sfântul Vasile cel Mare al Cezareei, Paştele este ziua Botezului nu din cauza Patimilor ca la Tertulian, ci din cauza Învierii: "Care zi este mai potrivită pentru Botez ca ziua de Paşte? Paştele sărbătoreşte Învierea, iar Botezul este tocmai o forţă de Înviere. Această zi a Învierii este deci cea în care vom putea primi Harul Învierii".

"Te cobori în apă purtând păcatele, dar invocarea harului, pecetluindu-ţi sufletul, nu mai îngăduie să fii înghiţit de înfricoşatul balaur. Te cobori mort întru păcate şi te urci înviat întru dreptate. Dacă ai fost împreună sădit prin asemănarea morţii Mântuitorului, atunci vei fi învrednicit şi Învierii Lui. Căci după cum Iisus a murit luând păcatele lumii, ca să te învie întru dreptate, omorând păcatul, tot astfel şi tu, când te pogori în apă şi eşti oarecum îngropat în apă ca şi Acela în mormânt de piatră, te scoli iarăşi, umblând întru înnoirea vieţii."

Botezul îl face pe creştin să participe la totalitatea Tainelor lui Hristos, de la Patimi până la Înviere, prin trăirea gestului sacramental al Tainei Paştelui. Această aceeaşi unică realitate care I s-a întâmplat Mântuitorului Hristos se întâmplă şi pentru noi, creştinii, prin intermediul tainelor, sub forma unei imagini, însă o imagine care conţine cu adevărat realitatea.

Urmărind exemplul dezvoltării concrete a riturilor, naştere şi creştere a ciclului pascal, putem descoperi interpretarea patristică a Tainei Paştelui - momentul central al credinţei creştine. Acest tip de analiză a vieţii liturgice a Părinţilor noştri este mereu necesară pentru a regăsi şi a putea păstra conştiinţa bogăţiei unei moşteniri liturgice ai cărei posesori suntem.

Examinând legăturile dintre Taina Botezului şi Taina Paştelui de-a lungul epistolelor neotestamentare, a scrierilor apocrife şi a comentariilor patristice, observăm o continuitate în identificarea unei teme a coborârii la iad ca şi fundament soteriologic al Botezului creştin. Sinteza a două tradiţii teologice, alexandrină şi asiatică începe prin a echilibra conţinutul Paştelui înţeles ca şi trecere şi ca şi patimi. Tema coborârii în iad ne lărgeşte perspectiva şi ne face să înţelegem valoarea morţii lui Hristos ca şi origine a Botezului. Participarea noastră la Taina Pascală a lui Hristos se manifestă în mod special prin actul baptismal al cufundării, "prin intermediul apei", aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "Acţiunea cufundării în apă şi a scoaterii din apă simbolizează coborârea la iad şi urcarea din acest loc. Iată de ce Apostolul numeşte Botezul mormânt: Am fost îngropaţi împreună cu El prin Botez în moarte". Prin Botez, într-adevăr, omul moare cu adevărat, îşi termină în plan spiritual viaţa murind, intră în împărăţia morţilor, de unde învie apoi. Dar toate acestea le face împreună cu Hristos şi în însăşi moartea şi Învierea lui Hristos. Dacă prin Botez suntem botezaţi în moartea lui Hristos, îl urmăm pe Hristos cât de departe putem în moarte - cel puţin privind moartea păcatului - pentru a putea să înviem împreună cu El din această moarte a păcatului.