Lepra - coșmarul lumii iudaice

Nici una dintre bolile pomenite în Vechiul Testament nu a avut o influență atât de mare asupra conștiinței lumii iudaice precum lepra. În afara efectelor ei devastatoare asupra organismului, lepra era considerată și o gravă pedeapsă primită din partea lui Dumnezeu, toți cei care erau afectați de ea fiind con­si­de­rați „necurați” și excluși atât din propriile familii, cât și din orice activitate socială.

Fiecare om care era suspect de această boală era dator să apară înaintea preotului și să fie examinat de acesta cu atenție pentru a stabili dacă era suferind sau nu. Cartea Leviticul dedică un capitol întreg, al 13-lea, problemei leprei și stabilirii exacte a diagnosticării ei.

Astfel, ni se spune că: „De se va ivi la vreun om pe pielea trupului lui vreo umflătură, sau bubă, sau bășică, sau de se va face pe pielea trupului o rană ca de lepră, să fie adus la Aaron preotul sau la un preot din fiii lui. Preotul va cerceta rana de pe pielea trupului lui și de va vedea că perii de pe rană s-au făcut albi și că rana s-a adâncit în pielea trupului, aceea este rană de lepră, iar preotul după ce l-a cercetat, îl va declara necurat. Iar dacă pata de pe piele, deși este albă, dar nu este și adâncită în pielea lui, și perii de pe ea nu s-au făcut albi, ci sunt negri, să închidă preotul pe cel cu rana șapte zile. În ziua a șaptea să vadă preotul rana: dacă rana a rămas ca înainte și nu s-a întins rana pe piele, preotul să-l închidă alte șapte zile. În ziua a șaptea îl va cerceta preotul din nou și dacă rana va fi slăbită și nu se va fi întins rana pe piele, preotul să-l declare curat. Aceasta este o bubă și cel ce o are să-și spele hainele sale și va fi curat. Iar dacă, după ce omul s-a arătat preotului, din nou buba a început a se întinde pe piele, să se arate iar preotului; preotul, văzând că buba se întinde pe piele, îl va declara necurat, că aceasta este lepră” (Leviticul 13, 2-8).

Lepra trebuia cercetată pe îndelete, dacă încă se afla la început, pentru a nu ajunge la situația în care să fie confundată cu alte afecțiuni. Însă, odată încheiată examinarea, declararea stării de necurăție coincidea cu stabilirea clară a diagnosticului bolii. Din momentul în care erai declarat lepros, viața ta suferea o turnură esențială. Tot ceea ce ai cunoscut, tot ceea ce ai trăit, tot ceea ce ți-ai dorit urmau să devină amintiri chinuitoare, despre care nu urma să mai știi dacă au fost vreodată realitate. Pentru că leprosul nu urma să îndure doar desfășurarea nemiloasă a bolii sale, ci și despărțirea de propria familie, de locul său de muncă, de toate aspectele esențiale ale vieții sale.

Excluderea socială a leproșilor

Tot în capitolul 13 al Leviticului ni se vorbește în puține cuvinte despre separarea leproșilor de restul oamenilor. „Leprosul, cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâșiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, și să strige mereu: «necurat! necurat!» Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; și să trăiască singuratic și afară din tabără să fie locuința lui” (Leviticul 13, 45-46). Îmbrăcămintea leproșilor trebuia să fie una aproape de cea a cerșetorilor, care să indice încă de la distanță faptul că era vorba despre oameni necurați. Iudeii erau nevoiți să își spele hainele ori de câte ori se atingeau de persoane necurate și deveneau ei înșiși necurați, dar contactul cu leproșii comporta și un alt pericol: cel al contractării bolii. Exilarea leproșilor din mijlocul comunităților era stipulată clar. Ei nu mai puteau rămâne în tabăra întregului popor, deoarece la vremea scrierii Leviticului, iudeii încă nu cuceriseră semințiile canaanite. Urmau să-și petreacă restul zilelor într-o singurătate totală, despărțiți de rude și de prieteni, de apropiații lor și de cei cu care împărtășiseră până atunci binele și răul.

Un amendament special din cartea Numerii amintește, de asemenea, alte categorii de oameni necurați care, asemenea leproșilor, trebuiau excluși din tabăra întregului popor. Astfel, ni se spune: „Poruncește fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toți leproșii, pe toți cei ce au scurgere și pe toți cei întinați prin atingere de mort” (Numerii 5, 2). Doar prima categorie urma să fie exclusă definitiv din interiorul poporului, celelalte două erau excluse temporar, până când perioada lor de necurăție urma să înceteze.

De asemenea, Leviticul precizează și ce urma să se întâmple cu iudeii din cadrul seminției preoțești a lui Aaron în cazul unei stări de necurăție: „Omul din seminția preotului Aaron care va fi lepros sau va avea curgere să nu mănânce din cele sfinte, până nu se va curăți” (Leviticul 22, 4). Așadar, leproșii nu puteau fi primiți nici pentru a duce jertfe de curățire, de pace sau pentru păcatele lor și nici nu beneficiau de participarea la slujba Paștelui iudaic. Lepra însemna nu doar o moarte în chinuri, ci și o moarte de unul singur.

Una dintre cele mai grele pedepse

În cartea Deuteronomul, lepra este descrisă drept una dintre pedepsele pe care poporul Israel urma să le sufere în situația în care se îndepărta de Dumnezeu și începea să slujească idolilor păgâni. „Te va lovi Domnul cu lepra Egiptului, cu trânji, cu râie și cu pecingine, de care să nu te poți vindeca. [...] Domnul te va lovi cu lepră rea peste genunchi și peste fluiere și din tălpile picioarelor tale până în creștetul capului tău, de care nu te vei mai putea vindeca” (Deuteronomul 28, 27, 35). Iar ca pază împotriva acestei pedepse, care te putea costa atât de scump, exista o singură recomandare: „Fii atent cu tine la boala leprei, păzește foarte bine toată legea care te învață preoții cei din leviți, și împliniți cu sfințenie ceea ce le-am poruncit Eu”
(Deuteronomul 24, 8).

Încălcarea poruncilor dumnezeiești, idolatria, căderea în păcatul desfrânării, nerespectarea prescripțiilor Legii vechi - toate acestea cumulate puteau aduce boala leprei asupra celui care călca în picioare așezămintele sfinte ale lui Dumnezeu. Păcatul provoca boala, iar aceasta, la rândul ei, lovea atât trupește, cât și sufletește pe cel afectat. Fizic, prin agravarea continuă a unei afecțiuni teribile, iar sufletește, prin separarea celui bolnav de întreaga comunitate din care făcea parte mai înainte.

Și, în cuvintele marelui poet Lucian Blaga, dintr-o poezie intitulată Noi, cântăreții leproși: „Mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac./ Din când în când ne mai ridicăm ochii/ spre zăvoaiele raiului,/ apoi ne-aplecăm capetele în și mai mare tristețe./ Pentru noi cerul e zăvorât, și zăvorâte sunt și cetățile (s.n.)” (Lucian Blaga, Opera poetică, ediție îngrijită de George Gane și Dorli Blaga, București, Ed. Humanitas, 2009, p. 117).