Licinius, faţa nevăzută a ultimului persecutor

Istoria l-a reţinut pe Licinius exclusiv drept adversar al împăratului Constantin cel Mare. Această opinie însă este una limitată, care trebuie privită cu multă rezervă, în special în lumina noilor analize aprofundate ale documentelor. Cert este că, pentru o lungă perioadă de timp, Licinius nu a fost un adversar al creştinismului, ci un susţinător al credinţei în cauză, cu toate că nu s-a convertit oficial niciodată.

 

Lucrarea lui Lactanţiu „Despre morţile persecutorilor“ este singurul document istoric unde regăsim o relatare pozitivă cu privire la Licinius. Ceea ce se poate observa la o lectură rapidă a textului este că Lactanţiu preia practic relatarea victoriei lui Constantin cel Mare şi a viziunii pe care acesta a avut-o înaintea bătăliei şi o utilizează cu anumite modificări în cazul lui Licinius. Astfel, din punct de vedere istoric, ştim că Licinius a ajuns să conducă întreg teritoriul răsăritean de-abia după ce a reuşit să se debaraseze definitiv de adversarul său direct din regiune, Maximin Daia. Lactanţiu exagerează voit atunci când afirmă că raportul numeric dintre cele două armate era de 2 la 1 în favoarea lui Maximin, de vreme ce acesta avea aproximativ 70.000 de soldaţi, iar Licinius, aproape jumătate. În realitate, este posibil ca Maximin să fi avut o putere militară mai mare cu cel mult 25%. Acest fapt are o importanţă secundară. Ceea ce surprinde în descrierea lui Lactanţiu este amintirea unei viziuni pe care Licinius ar fi avut-o înainte de desfăşurarea bătăliei decisive cu Maximin. Daia promisese în preziua confruntării că va distruge numele de creştin de pe faţa pământului dacă va birui. În schimb, „în noaptea următoare, un înger al lui Dumnezeu s-a apropiat de Licinius, care dormea, şi l-a îndemnat să se ridice repede şi să se roage Preaînaltului Dumnezeu împreună cu întreaga sa armată, iar dacă ar face asta, victoria va fi a sa“ (Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 145). Apoi, Licinius s-a trezit şi şi-a chemat secretarul, căruia i-a dictat următoarea rugăciune: „Dumnezeule cel Preaînalt, Te rugăm, Sfinte Dumnezeule, Te rugăm. Toată dreptatea noi ne-o punem în mâinile Tale, mântuirea noastră ne-o punem în mâinile Tale, Imperiul nostru îl lăsăm în seama Ta. Prin Tine trăim, prin Tine noi suntem victorioşi şi fericiţi. Preaînalte, Sfinte Dumnezeule, ascultă rugăciunile noastre: spre Tine întindem braţele: ascultă-ne, Sfinte, Preaînalte Dumnezeu“ (ibid.). Rugăciunea este una destul de generală şi putea foarte bine să aibă o sorginte păgână, la fel ca şi una creştină. Ceea ce o deosebeşte fundamental de o rugăciune păgână însă este insistenţa sa monoteistă. Ea se adresează unui singur Dumnezeu, Care este rugat să ofere ajutorul Său într-o situaţie-limită. Apoi, Licinius a cerut ca acest imn să fie notat şi înmânat ofiţerilor, iar aceştia la rândul lor să îşi înveţe propriii oameni cum să îl rostească. Data bătăliei a fost stabilită pentru calendele lui mai, aceasta fiind ziua de naştere a lui Maximin. Se ştie că Maxentius fusese învins de împăratul Constantin cel Mare chiar de ziua sa aniversară. Cu toate acestea, Maximin a devansat cu o zi bătălia pentru a putea să sărbătorească eventualul triumf. În ziua luptei, soldaţii lui Licinius au rostit rugăciunea expusă anterior de trei ori şi apoi au câştigat confruntarea cu oamenii lui Maximin Daia.

Lactanţiu merge mai departe decât ne-am fi aşteptat atunci când afirmă că după bătălia câştigată Licinius ar fi poruncit, practic, guvernatorului Bitiniei să reabiliteze credinţa creştină prin intermediul a ceea ce a ajuns să fie numit drept Edictul de la Mediolanum. Această ipoteză merită mai multă atenţie. Se ştie că edictul în cauză a reprezentat de fapt o scrisoare trimisă atât din partea lui Licinius, cât şi a Sfântului Constantin cel Mare către guvernatorul Bitiniei, dar elementele cuprinse în aceasta au constituit premisele aplicării ei la nivel general pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Bitinia se afla însă în regiunea răsăriteană a imperiului, sub jurisdicţia directă a lui Licinius. Aşadar, este plauzibilă implicarea mult mai activă a lui Licinius în redactarea documentului decât lasă să se întrevadă mai târziu Eusebiu de Cezareea, preocupat să şteargă orice menţiune pozitivă despre adversarii împăratului Constantin cel Mare. Din nou însă Lactanţiu nu lasă loc de interpretări atunci când afirmă următoarele: „La idele lui iunie, pe când el şi Constantin erau consuli pentru a treia oară, a poruncit să fie afişat un edict adresat guvernatorului, cu privire la reabilitarea Bisericii“ (ibid., pp. 149 şi 151). Discuţia cu privire la edict a avut loc între cei doi consuli la Mediolanum, fapt stipulat în documentul oficial, dar aplicarea sa a avut loc în regiunea aflată sub stăpânirea lui Licinius. Lactanţiu nu face nimic altceva decât să îl proclame la momentul respectiv pe Licinius drept o copie fidelă a lui Constantin cel Mare, aflată pe scaunul de conducere a părţii răsăritene a imperiului. Licinius învinge prin intermediul unei viziuni un adversar potrivnic creştinismului, iar apoi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, restaurând adevărata credinţă. Se părea că buna înţelegere dintre cei doi conducători romani va dura o perioadă foarte lungă de timp, iar lucrurile urmau să fie benefice pe termen lung. În pofida acestei opinii împărtăşite pe scară largă, Imperiul Roman urma să fie zguduit din nou de un conflict de proporţii, cel dintre Licinius şi Constantin cel Mare. Conducerea imperială urma să se reducă din nou la o singură persoană după experimentul eşuat al lui Diocleţian, ce dusese mai mult la o putere dezbinată şi împărţită între persoane care se urau reciproc. 

Maximin Daia şi-a sfârşit zilele prin intermediul unei otrave puternice, atunci când a realizat că nu mai are nici o şansă să îl învingă pe Licinius. De asemenea, devenea clar că, şi dacă ar fi reuşit acest lucru, un atac din partea împăratului Constantin cel Mare l-ar fi învins cu uşurinţă datorită pierderilor imense pe care le-ar fi implicat un asemenea plan. Aşadar, a ales calea sinuciderii. Eusebiu de Cezareea ne menţionează un scurt edict care ar fi fost scris de Maximin după înfrângerea în faţa lui Licinus şi prin care acesta nu numai că permitea credinţei creştine să se manifeste fără nici o oprelişte, dar oferea de asemenea şi lăcaşurile de cult înapoi fără nici o plată. Acest fapt este greu de crezut, având în vedere caracterul şi dispoziţia lui Maximin faţă de creştini în general, deşi nu cu totul imposibil. Situaţia disperată în care se afla, armatele în dezordine, lipsa banilor necesari pentru plata acestora se poate să îl fi împins la un act care contrazicea întru totul manifestările sale anterioare. În materialul următor vom începe să discutăm conflictul dintre împăratul Constantin cel Mare şi Licinius.