Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Lucian Blaga și fascinația copilăriei la sat

Lucian Blaga și fascinația copilăriei la sat

Un articol de: Daniela Șontică - 30 Sep, 2019

Pentru Lucian Blaga, așa cum afirma în 1937, în discursul său de primire în Academia Română, copilăria petrecută la sat este „singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii”. Când a fost primit în prestigioasa instituție, deși regula era să elogieze un înaintaș academician, filozoful și poetul a ales să elogieze locul natal și, prin acesta, satul românesc în general.

Cel care s-a născut în satul Lancrăm, județul Alba, și a scris memorabilul vers „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat” a analizat în celebrul său discurs rosturile lumii rurale, încredințat că fiecare sat în parte are dreptul să se așeze în centrul universului. Omul născut la sat, care a trăit o bună parte din viață acolo, are o bază sănătoasă, o putere pe care i-o dau tradițiile ancestrale, cultura, obiceiurile și cre­dința.

În fața membrilor Academiei Române, Lucian Blaga își punea sufletul pe tavă, analizându-și emo­țiile pe care le-a simțit în copilăria petrecută la sat, extrăgând de acolo esențele gândirii sale mitice de mai târziu, de acolo s-a format și coroana sensibilității și gândirii metafizice.

A fost contemporan cu ideile propagate de revistele „Gândirea” și de „Sămănătorul”. Ceea ce aduce el nou în viziunea despre rostul satului este însă impregnat și de gândirea occidentală filozofică, nu doar de ceea ce corifeii culturii noastre de la începutul secolului trecut au dorit să imprime prin propovăduirea întoarcerii cu fața spre cultura românească rurală, ancestrală. Reprezentanții școlii sociologice românești de la București admirau ideile lui Blaga despre sat, dar îi reproșau întru câtva raportarea abstractă la lumea satului, pe care ei o cercetau la modul cât se poate de concret. Sociologul Henri H. Stahl punea în discuție metoda cunoașterii prin trăire spontană, etalată de Blaga în discurs, în opoziție cu metoda trăirii ghidate științific, dar în același timp, găsea în ideile filozofului și înrâurirea cu gândirea lui Nicolae Iorga: „Vigoarea exprimării poetice a dlui Blaga, faptul că d-sa a găsit o serie întreagă de formule extrem de sugestive cu privire la satul românesc, «sat idee», trăind într-un «spațiu mioritic» și mai ales centrarea întregii lui gândiri asupra satului, (...) fac ca întreaga sa operă să fie de aci înainte legată de problema fenomenului românesc. Iar afirmația că din satul românesc, «purtătorul matricei stilistice» românești, centrul ei generator, binecuvântat și rodnic ca «stratul mumelor», va putea ieși o «cultură majoră» românească, constitue mai mult decât o viziune metafizică: este aici un ecou, mai bine zis o răstălmăcire originală a unei vechi credințe mesianice, de curat caracter Iorga: cultura românească, adică păstrătoare a tot ce este adevărat românesc, are în ea putința ridicării la cele mai înalte trepte ale gândirii și simțirii omenești.”

Copilăria, o poartă spre metafizica satului

Blaga atribuie copilăriei rolul de moment zero al chemării sale spre filozofie, acel punct din care mintea și sufletul pornesc pe calea cu­noaș­terii prin gândire, dar poarta spre metafizică este mai larg și mai vizibil deschisă atunci când copilul trăiește în sat: „Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc determinante stilistice ale vieţii colective. (...) Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e, de altfel, vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zarişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer.”

Cu Dumnezeu, cu miturile și credințele populare, Blaga a făcut cunoștință nemijlocit, spontan, prin trăire personală. El relevă în discursul său felul în care poți avea parte de cunoaștere prin participarea la aceste fenomene: „Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între «povestea poveste» şi «povestea adevărată». Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din când în când, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim stârnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african? – Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune «fără fund», ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică”.

Satul are puterea „de a organiza în jurul său un cosmos”

Pentru filozoful culturii satul este un fundament pentru „cultura majoră”. Fascinația pe care o avea față de sat ca entitate culturală și cosmică se răsfrânge și asupra noastră, provocând aceeași fascinație: „Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă. Fermierul american, simţindu-se alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului; cu gândul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa când fragmentul nu mai rentează. Am încercat în studiile mele de filosofia culturii să pun în relief aspectele sau categoriile stilistice ale vieţii şi ale duhului nostru popular. (...) Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cui­bărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atâtea şi atâtea aşezări, care realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. (...)

Fiecare sat îşi are sub acest unghi mândria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rânduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. (...)

Fiecare sat care se respectă ca atare există pentru sine în centrul unei lumi şi are frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa aduce cu sine şi stârneşte acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspândit pe câte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele «ţări româneşti»”.

Aceste idei structurate de Lucian Blaga atât de cuprinzător și plastic în discursul său nu știm în ce măsură mai pot reflecta realitatea de astăzi, dar e bine să facem recurs la astfel de texte fundamentale, pentru a înțelege mai bine de unde venim și, eventual, încotro ne îndreptăm, și să ne întoarcem pentru revigorarea ideilor de azi în această matrice stilistică și de viețuire.