Lucrarea lui Dumnezeu în istorie. Un sfert de veac de la mutarea Mitropolitului Nestor Vornicescu la Cer

Un mare ierarh al Bisericii noastre, un teolog și istoric al Ortodoxiei românești, care a trudit mult pentru canonizarea sfinților neamului nostru, pentru propășirea acestuia în sfințenie, pentru unirea oamenilor cu Dumnezeu și a oamenilor întreolaltă, a fost Mitropolitul Olteniei, dr. Nestor Vornicescu, de la a cărui adormire se împlineşte un sfert de veac. El a lăsat o bogată moștenire Bisericii noastre prin lucrarea sa în Mitropolia Olteniei: restaurări și construcții de biserici și mănăstiri, formarea unor ucenici destoinici, dar și scrieri de adâncă teologie și filosofie. Întemeiate pe documente istorice, scrierile Mitropolitului Nestor sunt pline de înțelesuri mistice, duhovnicești, îmbrăcate într-un frumos veșmânt literar. Ele mustesc de adevărurile dogmatice și sunt pătrunse de parfumul și dulceața limbii române vechi, limba vechilor cazanii.

S-a născut în partea ţării noastre dragă și dulce tuturor românilor: Basarabia. Ținutul dinspre răsărit al României Mari, într-un fel altarul ei. Acolo, între multe alte realizări deosebite, s-a scris cel mai frumos poem închinat graiului românesc: poezia Limba noastră de preotul-poet Alexie Mateevici. Născut într-o familie de răzeși, Mitropolitul Nestor va purta cinstea și noblețea răzeșiei pe care stră­moșii săi au primit-o cu vrednicie de la însuși Marele Ștefan. În ființa sa, el va purta toată viața noblețea lor sufletească, însoțită de o mare și luminoasă bunătate.

A copilărit în satul natal, Lozova - Vornicești, aproape de codrii Mănăstirii Căpriana, unde va crește mistuit de două mari iubiri: iubirea față de ţară și iubirea față de sfintele cărți. Această iubire o va spori mereu, cultivând-o cu râvnă toată viața. Adunând cărți bisericești vechi, colecții de reviste, era posesorul unei imense biblioteci. Pe lângă grijile slujirii de chiriarh, a trăit citind și scriind toată viața, luptând prin viață și condei pentru revenirea Basarabiei în sânul ­patriei-mamă. Pasiunea sa pentru cărți a fost și a rămas proverbială. De asemenea, iubirea sa de oameni și bunătatea. La Craiova, unde a slujit opt ani ca Epicop-vicar și douăzeci şi doi ca Mitropolit, a fost poreclit „Nestor cel Bun”.

Scrieri străbătute de duhul păcii şi bunătăţii

Scrierile Mitropolitului Nestor, pe lângă bogăția informațiilor adunate din studii și cercetări erudite, în diverse domenii, sunt străbătute de un duh al păcii și bunătății, al dorului de unitate. Mitropolitul Nestor a scris articole și studii despre unitatea de neam și despre unitatea de cre­dință. De asemenea, a scris Viețile Sfinților Români, la a căror preaslăvire a contribuit sub­stanțial, ca membru al Sfântului Sinod și președinte al Comisiei de canonizare. A scris pagini memorabile despre istoria Craiovei, despre teologi din Oltenia, începând cu Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, despre alți sfinți, despre Proloagele de la Craiova, diortosite de părintele Benedict Ghiuș și tipărite la Editura Mitropoliei Olteniei. A iubit mult teologia și spiritualitatea trecutului românesc, dar a iubit-o și pe cea a prezentului. La Craiova, la Editura Mitropoliei Olteniei, a tipărit multe dintre cărțile inegalabilului teolog, Părintele Dumitru Stăniloae, pe care l-a avut profesor și pe care îl cinstea într-un mod deosebit. De la el se pare că a învățat a gândi teologic în viața de zi cu zi. Mitropolitul Nestor gândea unitatea națiunii românești după unitatea Treimii. În scrierile sale citează adesea pe Sfântul Părinte Dumitru, iar când acesta împlinea nouăzeci de ani îi închina un consistent articol-studiu, pe cât de realist, pe atât de elogios, izvorât din admirație și iubire. Mitropolitul Nestor Vornicescu vedea unitatea românilor în forma Crucii lui Hristos. Pe plan orizontal, ca unitate de credință, de neam, de sânge, de cuget și de simțire românească. Pe vertical, analizând trecutul și dezvelind adâncul de istorie, afla filonul luminos de credință care ne leagă pe toți, generație cu generație, până la Dumnezeu. Omul și omenirea, în toată desfășurarea istoriei sale, vin de la Dumnezeu și se întorc la El, cu menirea mai mult sau mai puțin împlinită. Acest fapt îl scoate în evidență cu multă râvnă și pricepere mitropolitul prin scrierile sale.

Rămas de mic orfan de mamă, care i-a fost și primul dascăl, el va străluci mereu în râvna pentru învățătură. La șaisprezece ani, atins de chemarea harului călugăresc, ajunge novice la Mănăstirea Nechit, apoi în lavra cea mare a Neamțului, unde a făcut și seminarul teologic. Peste timp avea să ajungă stareț al acestei lavre. Urmând Facultatea de Teologie la București, a avut profesori iluștri: Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Teodor M. Popescu. La absolvire a susținut o teză de licență despre Concepția de viață creștină, luând calificativul excepțional. Tot la București avea să urmeze cursurile de doctorat, Secția Patrologie, primind titlul de doctor în anul 1982. În anul 1970 a fost ales Episcop-vicar al Mitropoliei Olteniei, cu titlul de Severineanul, iar din anul 1978 până în 2000, anul mutării la Domnul, a fost Mitropolit al Olteniei.

Dorul locurilor natale, ale Basarabiei iubite, nu l-a părăsit niciodată

Prin scrierile sale de teologie istorică a contribuit la adâncirea sentimentului și conștiinței uni­tății neamului. Cuvintele nu sunt doar luminate de lumina rațiunii, dar și adânc pătrunse de sentimente ale inimii. Cunoscuta sa carte „Studii de Teologie Istorică” apărută la Craiova în 1998, în 20 de capitole, cuprinde minunate studii de teologie, istorie, hagiografie și spiritualitate.

Am ales un studiu din capitolul întâi, intitulat Biserică și Națiune, care cuprinde o expunere limpede a conceptului creștin de națiune și arată lucrarea lui Dumnezeu în istorie. Expunerea, fundamentată teologic și istoric, lămurește conviețuirea în armonie la români, a paradoxului simbiotic Biserică - Națiune. Mitropolitul Nestor aduce la lumină evenimente istorice importante, devenite pietre de hotar ale Bisericii și națiunii române. Iată câteva din cuvintele sale: „Întemeiat pe factorii vieții spirituale, raportul Biserică-Națiune se verifică în istorie, pornind de la elementele determinante specifice. Prin contextul istoric al apariției și evoluției poporului nostru, creștinismul răsăritean, Ortodoxia, a reprezentat temeiul spiri­tualității și conceptul de viață al românului, fapt verificat în atâtea momente de răscruce ale istoriei naționale... Cea mai înaltă, mai abstractă idee, ideea de Dumnezeu, a însemnat dintru început în viața poporului nostru puterea cea sfântă, tainică și vie, puterea înnoitoare, care și-a pus pecetea asupra lui din chiar momentul chemării la viețuire ca neam... Nu pot fi despărțite cele două ipostaze ale existenței spiritualității românești… ele exprimându-se în însăși datele fundamentale ale istoriei noastre... expusă atâtor vicisitudini, în care a trebuit să-și adeverească puterea de supraviețuire”.

Credința în Dumnezeu a românilor este adânc înrădăcinată în toate fibrele existenței sale

Mitropolitul Nestor a luat drept exemplu momentul decembrie 1989. După cincizeci de ani de robie ideologică prin propagandă ateistă, tinerii au ieșit în stradă strigând: Libertate! Libertatea fiind cel mai important dar pe care Dumnezeu l-a dat omului, alături de viață. Dar mai mult, ei se manifestau ca trăitori ai Evangheliei și fii credincioși ai lui Dumnezeu, strigând: Cu noi este Dumnezeu! (educația ateo-comunistă nu a prins), Voi cu arme, noi cu flori! (cf. Luca 6, 27), expresie care parafraza chintesența mesajului evanghelic de a iubi și face bine vrăjmașilor (Matei 6, 36).

Așa cum au făcut-o toți marii intelectuali interbelici și discipolii lor, Mitropolitul Nestor vede în poporul român calități multiple și un mare potențial spiritual. Vede o mare credință, cultivată și păstrată cu tenacitate și tărie invulnerabilă în ființa sa lăuntrică. Mai vede în poporul român îngăduința! Un popor îndeajuns de puternic pentru a conviețui pașnic cu locuitori de alte etnii, credințe și confesiuni, care nu întotdeauna s-au manifestat prietenos. Un popor care a fost întot­deauna gata spre iertare și împăcare, spre con­viețuire paș­nică, fără a pierde însă propria sa identitate. Un popor comunicativ, ospitalier, cu o statornică vocație a vieții în armonie. Tăria poporului nostru au constituit-o dintotdeauna credința în Dumnezeu, evlavia, rugăciunea.

Biserica Ortodoxă Română a avut un rol hotărâtor în formarea creștină a poporului român. Credința în Dumnezeu l-a ajutat pe român să devină un homo ethicus, iar trăirea sa creștină în Biserică l-a ajutat să devină un homo religiosus. Mitropolitul Nestor, împreună cu Sfântul Dumitru Stăniloae, spune că Ortodoxia noastră ne-a ferit de extreme și excese, păstrând cumpătarea și echilibrul. Ortodoxia respectă individualitatea etnică și limba fiecărui popor. În credința și religia noastră am învățat că „modul de organizare socială prin care se manifestă un popor reprezintă un sistem de valori din domeniul terestrului... dar credința, conștiința religioasă sunt de domeniul transcendentului...”. Pentru a înțelege luminat acest paradox, dubla trăire Biserică și Stat, făcând distincțiile necesare, el citează un text al poetului și teologului Nichifor Crainic: „Într-o societate creștină organizată în stat, nu se poate pune problema dacă omul aparține statului sau Bisericii. Biserica există în timp și în spațiu, dar ea nu este din timp și din spațiu. Ea este anticamera, mare cât cosmosul, a veșniciei. Neamurile și statele încap toate în ea. Și mii de alte neamuri de s-ar ivi, și de alte state, toate ar avea loc în cuprinsul ei spiritual. Un stat intră cu timpul și spațiul său mărginit în eternitatea Bisericii și, aderând la destinația suprafirească a omului, îi va da acestuia putința să-și îndeplinească atât obligațiile față de Cezar, cât și obligațiile față de Dumnezeu. În acest caz, care nu e altceva decât rânduiala lumii de la Hristos încoace, omul se dezvoltă în cadrul profesiunii, al statului, al Bisericii. Viața în vremelnicie se orânduiește în core­lație cu cea din veșnicie, dacă omul aderă la viața de dincolo de veac. Odată proclamată, după această adeziune, omul nu-și mai aparține sieși sau altui om, fiindcă toți aparțin lui Dumnezeu ca făpturi ale Lui”.

Din acest important citat Mitropolitul Nestor reține „păstrând distincția clară între termeni, statul, ca organizare a unui popor, într-o etapă sau alta a isoriei și națiunea ca structură delimitată prin totalitatea trăsăturilor specifice, care exprimă marca inconfundabilă a unui popor, să ne pătrundem de cuvintele: Viața în vremelnicie se orânduiește în corelație cu viața din veș­nicie, dacă omul aderă la destinația lui de dincolo de veac”. El spune că în polaritatea atotcuprinzătoare „Biserică-Na­țiune” se orânduiește viața noastră în vremelnicie, care se cuvine să fie o pregătire proporționată a nemuririi de dincolo. Persoana umană, familia, societatea întreagă, nu-și împlinește rostul spre desăvârșire dacă se manifestă anarhic. „Ea se împlinește doar în Biserică, care este clădită pe Taina Întrupării lui Hristos, a Jertfei Sale, a Învierii și Înălțării Sale. Iar Pogorârea Duhului Sfânt este planul activ de continuare a trimiterii apostolilor pentru răspândirea învățăturii și statornicirea Bisericii cu toată comoara darurilor ei”  (Nechifor Crainic, Transfigurarea Românismului).

Națiunile, organisme vii și necesare în armonia universală

Prin caracterul său universal, creștinismul, scrie Mitropolitul Nestor, recunoaște națiunile ca pe niște organisme vii și necesare în armonia universală. El amin­tește o învățătură care trebuie mereu reactualizată și reamintită, anume aceea că toate ­neamurile sunt legate de Hristos. Ele sunt legate și dependente de El, după cum viața tuturor ființelor vii de pe pământ depinde de energia solară. Citând cuvintele lui Spiridon Cândea, scrie: „După cum în lumina soarelui crește toată varietatea multiplă a vieții, tot așa Soarele Dreptății Hristos, Fiul lui Dumnezeu, luminează sufletul oricărui neam și neamurile toate s-ar preamări dacă ar umbla în lumina lui Hristos”  (S. Cândea, Neamul și izvorul său de purcedere). În concepția ortodoxă neamurile sunt văzute ca unități naturale ale viețuirii făpturii omenești, deosebite după teritoriu, grai, istorie, dar armonizate pe plan universal în unitatea spirituală, suprafirească a Bisericii lui Hristos. Biserica este cea care continuă rostul salvator început de Hristos, prin apostoli, episcopi, preoți și credincioși, pe toată durata istoriei, mai ales când națiunile se găsesc în stare de criză. Biserica Ortodoxă Română a îndeplinit acest rol mântuitor în mijlocul poporului român. „Fiecare om aparținând unui neam are răspundere pentru neamul său în fața lui Dumnezeu. El trebuie să aibă grijă ca neamul său să se pregătească pentru Împărăția cerurilor”  (D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu). De aceea, misiunea Bisericii nu a putut fi înțeleasă decât ca slujire în mijlocul poporului.

Istoria Bisericii se împletește cu istoria neamului

Această slujire a fost și este de a păstra mereu duhul treaz în fața lui Dumnezeu, deşteptând simțirea națională, în Duhul și lumina Evangheliei lui Hristos. Pentru Mitropolitul Nestor, „istoria Bisericii se împletește cu istoria neamului ” (Mitropolit Nicolae Bălan, Biserica și Viața). Căci toate legăturile neamului nostru nu sunt doar istorice, etnice, sociale şi culturale, ci mai ales spirituale. Toată politica și diplomația voievozilor noștri a fost întemeiată pe ideea de unitate ortodoxă, având ca suport de rezistență credința, așa cum afirma marele istoric Nicolae Iorga.

Referindu-se la poporul și națiunea română, Mitropolitul Nestor scria: „Suntem un singur trup al Bisericii Domnului Iisus Hristos, ne întărește pe toți puterea iubirii binelui și a dreptății, puterea credinței și a speranței, ne împărtășim cu toți din acea energie și sinergie, prin care coboară harul dumnezeiesc spre a ne binecuvânta și a desăvârși dragostea ziditoare a unuia spre altul”.

În viața și lucrarea sa, Mitropolitul Nestor a trăit cu conștiința că unitatea neamului se sprijină pe unitatea Bisericii. De aceea cuvintele sale pline de credință, de iubire și de nădejde sunt rodul cugetării și al trăirii în iubire. Toți creștinii ortodocși, fii ai Bisericii și Neamului, sunt chemați la mântuire și de­săvârșire, la plinătatea cre­dinței, la vederea și unirea cu Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta se realizează prin faptele credinței lucrătoare prin iubire, prin împlinirea Evangheliei lui Hristos, care după Mitropolitul Nestor înseamnă conlucrarea cu Dumnezeu în istoria vieții de zi cu zi. Pe orizontal practicăm iubirea ziditoare față de orice semen al nostru, iar pe vertical legătura de iubire și de rugăciune cu moșii și strămoșii noștri. Acestea sunt sfaturile părintești ale Mitropolitului Nestor. Inima sa bună și dragostea sa față de toți credincioșii ortodocși români, fiii acestui ­neam, s-a transformat acolo, în cer, într-o rugăciune fierbinte pentru noi. O rugăciune care ne ţine treji cu privire la îndatoririle noastre și care ne întărește să le putem împlini.