Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Macarie Dascălul, mentorul Sfântului Paisie în arta traducerii

Macarie Dascălul, mentorul Sfântului Paisie în arta traducerii

Galerie foto (4) Galerie foto (4) An omagial
Un articol de: Prof. Dr. Elena Rusu - 08 Mai, 2022

Vorbind de paisianism nu putem să nu amintim despre cel care a fost unul dintre membrii fondatori ai acestui curent ce a marcat viaţa cultural-religioasă a Ortodoxiei începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, despre „cel mai de frunte şi cel mai dintâi cărturar dat de paisianismul de la Cernica, fost prieten al lui Paisie şi dascălul lui de grecească”, după cum îl numea pr. Andrei Eftimie. Acest mare om de cultură, care a lăsat posterităţii lucrări de pionierat în domeniu, dar despre care se vorbeşte şi se ştie atât de puţin este Macarie - Dascălul Evangheliei.

Originar probabil din Transilvania (ipoteză susținută de către C. Erbiceanu, D. Furtună și N. Iorga), Macarie şi-a făcut studiile la Bucureşti, asemeni multor tineri de peste munţi care căutau aici sau în Moldova un loc potrivit pentru desfăşurarea activităţii lor la adăpost de prigoana uniată.

Originile sale ardelene pot fi susţinute şi de prietenia strânsă pe care a avut-o cu stareţul Gheorghe de la Cernica, în a cărui biografie scrisă de către Protasie Ieromonahul se spune că în momentul în care a venit la Bucureşti, pentru a primi binecuvântarea de a merge la Sfântul Munte, l-a căutat pe vechiul său prieten, Macarie, care era eclesiarh la mitropolie. Dată fiind istoria ulterioară a prieteniei lor, nu este exclus ca aceasta să se fi bazat pe aspecte mai adânci decât cele ale convieţuirii în obştea paisiană începând cu perioada de la Athos, apoi la Dragomirna, adică putem vorbi de o prietenie legată cu mult înainte de stabilirea în comunitatea Sfântului Paisie.

Ulterior, Macarie se înscrie în obştea Sfântului Paisie, care locuia la chilia „Sfântul Constantin” din Athos, dependentă de Mănăstirea Pantocrator. Despre acest moment, Nicolae Iorga precizează: „Ascultându-i cuvântările româneşti, opt ucenici se adunară în jurul lui. Un al nouălea fu călugărul Macarie din Bucureşti (s.n.), cari a fost pentru Paisie dascălul de greceşte”. Aşadar, fiind un „dascăl foarte învăţat în vremile acelea” (Casian Cernicanul) şi bun cunoscător al limbii eline, Macarie începe să-l înveţe pe Sfântul Paisie greaca veche, întrucât acesta o ştia doar pe cea nouă, dar avea nevoie şi de cea veche pentru îndreptarea traducerilor slavone ale cărţilor de cult şi ascetice.

Aceste informaţii ne sunt confirmate şi de către unul dintre biografii lui Paisie, Grigorie Dascălul, care spune că „întru acea vreme au venit şi un frate, anume ­Macarie, carele ştia şi elineşte încă din Bucureşti, pentru că învăţase în şcoala cea de acolo… Aşa apucându-se au deprins Cuviosul şi limba elinească cu lesnire fiind că ştia pre cea latinească încă din şcoală, şi au început aşa a tălmăci, întâiu prin povăţuirea acelui frate, după aceia şi singur”.

Ulterior, vorbind despre dificultăţile întâmpinate în activitatea literară, Paisie va aminti şi de lipsa auxiliarelor, respectiv dicţionare, gramatici etc. Astfel, în scrisoarea adresată arhimandritului Teodosie de la Sofroniev, aproximativ în anul 1782, el spune: „Nu aveam lexicoane, în afară de unul, Varia, dar şi acela, puţin de nu întotdeauna, se afla în chilia fratelui Macarie, pentru traducerea cărţilor în limba moldovenească”.

Sistemul uceniciei în comunitățile de tip paisian

După cum vedem, rolul lui Macarie în demararea activităţilor culturale ale paisienilor a fost unul foarte important, întrucât datorită lui, Sfântul Paisie şi-a învins timiditatea şi a început primele revizuiri ale traducerilor slavone. Pe de altă parte, prin el şi prin alţii care învăţaseră carte ­înainte de a se înscrie la şcoala lui Paisie, stareţul avea chiar în mijlocul comunităţii sale dascăli foarte bine pregătiţi pentru ucenicii săi capabili să deprindă acest meşteşug al tâlcuirii din limba greacă veche. Aşa se explică faptul că numărul traducătorilor de valoare depăşeşte cu mult numărul bursierilor pe care Sfântul Paisie i-a trimis ca să înveţe limbile clasice la Bucureşti.

Așadar, sistemul acesta al uceniciei a fost foarte bine pus la punct în toate comunităţile de tip paisian, ceea ce făcea ca niciodată să nu se rupă firul prin moartea unui specialist într-un anumit domeniu. Dacă privim documentele epocii, fie că este vorba despre simple pomelnice sau diverse alte consemnări, numele multor monahi sunt însoţite de apelativul Dascălul. Nu era în firea lucrurilor ca acela care era mai învăţat să fie egoist şi să nu predea şi ­altora din ştiinţa sa.

Dacă privim la starea actuală a culturii româneşti şi evaluăm obiectiv situaţia, nu putem să nu recunoaştem că tocmai ignorarea acestui principiu este cauza decadenţei. Dacă l-am lua mai în serios şi am încerca din nou să-l implementăm, măcar la nivel universitar, credem că situaţia s-ar schimba, întrucât potenţial există, dar fie nu este descoperit, fie nu este ajutat să se manifeste şi să crească.

Despărțirea de obștea Sfântului Paisie

În obştea Sfântului Paisie, ­Macarie a stat până în 1773. Această informaţie este dedusă din pecetea inelară a acestuia, care avea inscripţionat anul 1773, ceea ce înseamnă că a fost un an cu o anumită semnificaţie, poate chiar desprinderea de obştea paisiană de la Dragomirna. Dacă este sau nu aşa, nu avem date, dar în anul 1787 cu siguranţă se afla la mitropolia din Bucureşti, fiind deja arhimandrit, bucurându-se de tot respectul mitropolitului pentru erudiţia şi râvna sa în desfăşurarea activităţilor culturale.

Macarie Dascălul și starețul Gheorghe de la Cernica, prieteni pe viață

Revenind la prietenia stareţului Gheorghe cu Macarie, trebuie să amintim şi de rolul acestuia din urmă în reînvierea Mănăstirii Cernica, deoarece el, „fiindcă era orânduit de părintele mitropolitu[l] a face logos în toate duminicile pre la bisearici, spuneà şi pentru Cernica, că sânt trei postnici săraci şi cine cu ce să va milostivi să să ducă, fiind locul cu apropiare”. Astfel, la sfatul Dascălului Evangheliei „venea mulţi de-i vedea şi le aducea câte ceva, şi stareţul Gheorghie le făcea cuvinte de folos şi de mântuirea sufletului”, după cum precizează unul dintre cronicarii mănăstirilor Cernica și Căldărușani, Casian Cernicanul. În acest mod înţelegeau aceşti smeriţi paisieni să se ajute unii pe alţii şi să ducă mai departe duhul comuniunii care unise obştea bătrânului stareţ.

De altfel, nu doar pe stareţul Gheorghe l-a ajutat, ci şi pe cei doi bursieri ai Cuviosului Paisie, Gherontie şi Dorotei, „care venise la şcoala din Bucureşti şi stătea pe lângă dânsul”, informație furnizată de către Nicolae Iorga, care a studiat rolul acestor călugări cărturari în istoria literaturii române.

Sfârșitul vieții 

În legătură cu sfârşitul unei vieţi atât de rodnice în câmpul vast al culturii nu se ştiu prea multe lucruri, decât că este posibil să fi trăit până prin 1810, deoarece într-o scrisoare datată 4 septembrie 1809 el cerea eclesiarhului Antim de la Episcopia Argeşului să-i trimită lucrurile personale sau, cum numeşte el, „calabalâcul”. Aceasta arată că Macarie a stat un timp şi la Episcopia Argeşului, deoarece „cu învăţătura sa, era binevenit oriunde” (D. Furtună). De când până când a stat la Argeş nu se ştie, dar probabil că plecarea lui de la episcopie nu a avut loc cu foarte mult timp ­înainte de acest an 1809, când ­trimite scrisoarea amintită.

De la Argeş, Macarie s-a retras la Mănăstirea Căldăruşani, unde s-a mai ocupat cu activităţile literare ca orice paisian râvnitor care nu lasă pana din mână până când lumina ochilor nu se strămută pentru totdeauna de la cele pământeşti la cele veşnice, cereşti. Tot aici, la Căldăruşani, va fi fost şi înmormântat. Deşi sfârşitul ­vieţii l-a prins la Căldăruşani, Macarie rămâne totuşi „cel mai mare cărturar de la Cernica” ­(pr. Andrei Eftimie).

Activitatea culturală

Activitatea culturală a acestui neobosit cărturar paisian este rezumată în cele peste 10.000 de pagini de manuscris care au rămas de la el şi care întregesc patrimoniul Academiei Române şi pe cel al diferitelor mănăstiri în care au ajuns prin diverse împrejurări. Dacă unele dintre ele pot fi încă cercetate şi puse în valoare, multe „au fost nimicite din nepricepere sau neîngrijire” (D. Furtună).

Pe lângă traducerile din operele Sfinţilor Părinţi, ceea ce ar fi trebuit să facă din Macarie un deschizător de drumuri în domeniul filologiei, a rămas într-un anonimat total, astfel încât puţini ştiu că una dintre primele ­gramatici româneşti i se datorează lui, că primul dicţionar slavono-român a fost alcătuit de el, că actualul manual de pictură bisericească tot de el a fost tradus sau că, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, el traducea tratate avansate de fizică şi logică.

Manuale de bază și dicționare concepute sau traduse de către Macarie

Activitatea culturală a lui Macarie a început încă de la Athos, când s-a înscris în obştea Sfântului Paisie, care îşi propusese să îndrepte vechile traduceri slavone din operele Sfinţilor Părinţi. În această perioadă, rolul lui Macarie a fost acela de dascăl de elinie şi traducător în limba română. Deci, activitatea lui s-a centrat pe traducerile în limba română. Traducerile slavone ale cuviosului stareţ erau cerute de faptul că în comunitatea paisiană erau şi călugări de neam slav şi era nefiresc ca aceştia să fie obligaţi să înveţe limba română în contextul comunităţilor athonite care erau multinaţionale.

În catalogul Mănăstirii Neamţ, făcut la începutul secolului al XIX-lea, sunt menţionate mai multe manuscrise semnate de el, unele fiind dintre lucrările realizate la Athos, altele la Dragomirna. După cum reiese din acest catalog al Mănăstirii Neamţ, Macarie Dascălul este autorul unei Gramatici rumâneşti, care este, de altfel, una dintre primele gramatici ale limbii române. Această lucrare a fost scrisă în anul 1772 la Schitul Sihla din Moldova, probabil cu scopul de a facilita traducerea corectă a scrierilor Sfinţilor Părinţi în limba română. Din punct de vedere tehnic, nu se mergea doar pe ideea înţelegerii textului, ci şi pe cea a redării într-o formă literară cât mai elegantă. Tocmai din acest motiv va fi fost scrisă această gramatică.

Din această perspectivă, Macarie se înscrie în galeria ctitorilor limbii române literare, a celor care au militat pentru o exprimare elegantă, unitară ca formă, curată, limpede, fără obscurităţi, accesibilă tuturor cititorilor. Pe de altă parte, manualul său urma a fi un ajutor deosebit de util şcolilor care existau sau celor care vor fi înfiinţate mai ales în epoca ilustrului Mitropolit Veniamin Boldur Costachi.

Tot în scop didactic, în anul 1779, Macarie a tradus din slavonă şi o Bucoavnă sau bucherniţă, lucrare rămasă, din păcate, în manuscris.

O altă lucrare de pionierat de care şi-a legat numele Macarie Dascălul este dicţionarul slavono-român, datat 1778, fiind intitulat de către autor Lexicon, adecă cuvinternicul sau vistieria limbii sloveneşti şi a ceii rumâneşti. Conţinând aproximativ 20.000 de articole, lexiconul a fost un material extrem de util traducătorilor din limba slavonă în limba română. Această lucrare arată că Macarie era un foarte bun cunoscător nu doar al limbii greceşti, ci şi al celei slavone, precum şi un iscusit mânuitor al limbii române. De asemenea, arată dorinţa autorului de a înlesni şi altora studiul limbilor străine şi al celei române, punându-le la dispoziţie instrumentele necesare. Este o atitudine caracteristică tuturor cărturarilor epocii sale care militau pentru emanciparea culturală, politică şi religioasă a românilor.

Traducerea Vieților sfinților și a Scării Sfântului Ioan Scărarul

Ceea ce va fi determinat alcătuirea dicţionarului menționat anterior este monumentala ­traducere din slavonă a Vieţilor sfinţilor după cunoscuta antologie a lui Dimitrie al Rostovului. Deşi s-au păstrat doar manuscrisele lunilor septembrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, martie (1-15) şi aprilie, însumând peste 4.000 de file, pare puţin probabil ca Macarie să nu fi tradus toată colecţia, mai ales că manuscrisele aveau pregătite şi foile de titlu pentru tipar.

Tot din domeniul spiritualităţii amintim şi traducerea în 1785 a Scării Sfântului Ioan Scărarul, care va fi tipărită mai târziu, în 1814, de către Mitropolitul cărturar Veniamin Boldur Costachi la tipografia înfiinţată la Mănăstirea Neamţ. Scara Sfântului Ioan mai fusese tradusă la noi, dar Macarie, care deja lucra după metoda traducerii ştiinţifice comparative inaugurată de către Sfântul Paisie, o revizuieşte şi îndreaptă „punându-o în legătură cu diferite ediţii greco-latine şi cu manuscripte de la Athos. Astfel, datorită muncii lui şi a mitropolitului Veniamin, Sfântul Ioan Scărarul veni în mâinile şi subt ochii călugărilor noştri în una din cele mai potrivite şi mai complecte ediţii «în limbă potrivită vremii şi neamului românesc şi cu ziceri de obşte uneltite şi cunoscute în amândouă ţările (precizare făcută de către însuși Mitropolitul Veniamin al Moldovei în Prefața ediției tipărite de către el)»”. Descrierea metodei de lucru este prezentată de D. Furtună, care a studiat în mod deosebit activitatea ucenicilor Sfântului ­Paisie în mănăstirile Cernica și Căldărușani.

Macarie Dascălul, primul traducător al tratatelor de fizică, logică și filosofie

Deşi nu a făcut carieră universitară, Macarie Dascălul s-a preocupat în mod foarte serios de toate ramurile ştiinţei care îşi aduc contribuţia la dezvoltarea spiritului uman. După ce la Academia domnească din Bucureşti a studiat în limba greacă Fizica şi Logica celebrului Nichifor Vlemidis, ajuns la maturitate va traduce aceste tratate în limba română la Dragomirna, între anii 1763 și 1773. Cu aceasta, Macarie devine „cel dintâi român care s-a încumetat să transpună din greceşte în româneşte asemenea tratate de ştiinţele naturii şi de filosofie, care a trebuit să adapteze sau să creeze în limba română literară de atunci, încă prea puţin dezvoltată şi aptă pentru astfel de traduceri, terminologia ştiinţifică şi filosofică necesară” (N. A. Ursu).

Chiar dacă aceste traduceri nu au fost niciodată editate, cu siguranţă atât timp cât ele figurează în catalogul de la Neamţ,  au fost folosite în manuscris pe plan local, întrucât nu se cunosc copii după aceste manuscrise în alte centre culturale. Cu toate acestea, traducerea lui Macarie reprezintă un moment important din istoria filosofiei româneşti, deoarece traducătorul a fost nevoit să creeze o terminologie specifică, inexistentă până atunci, întrucât această disciplină înaltă era predată în limba greacă.

Dincolo de pregătirea specială a acestui monah cărturar, nu trebuie să uităm importanţa care era acordată filosofiei în comunităţile paisiene. După cum știm, însuşi Cuviosul Paisie o considera una dintre ramurile ştiinţei absolut necesare activităţii literare care se derula în comunitatea sa. Probabil că aşa se şi explică începerea traducerii acestor tratate imediat după aşezarea la Dragomirna. Tratatele de filosofie erau parte integrantă a programului de formare a traducătorilor şi copiştilor care osteneau necontenit la traduceri din diverse domenii. Prin aceasta, şcoala de la Dragomirna, apoi Secu şi, mai ales, Neamţ îşi ­merită pe deplin titulatura de Academie teologico-filologică.

Traducător al Erminiei picturii bizantine

Un alt domeniu asupra căruia s-a aplecat în activitatea lui de traducător este cel al artelor plastice. Lui i se datorează traducerea din greceşte a Manualului de pictură bisericească al lui Dionisie din Furna sau bine-cunoscuta Erminie a picturii bizantine, utilizată de pictorii bisericeşti până în ziua de astăzi. Traducerea a fost făcută la Căldăruşani în perioada 15 ianuarie - 22 octombrie 1805 şi este semnată „prin smeritul arhimandrit al sfintei mitropoliei, Macarie”. Traducerea a fost reeditată ultima dată în anul 2000.

Acest din urmă manual arată preocuparea lui Macarie pentru domenii practice, de interes. Munca lui nu era doar o pasiune, ci ea era determinată de necesităţi practice, iar el era dispus să pună în valoare tot potenţialul cu care a fost înzestrat pentru a umple aceste goluri şi a pune o cărămidă la temelia culturii şi a ştiinţei româneşti. El nu traducea doar de dragul de a traduce, ci atenţia lui se îndrepta spre acele lucrări de care era neapărată nevoie fie în şcoli, fie în comunităţile culturale monahale, fie în afara lor.

Toate cele de mai sus fac din smeritul dascăl al Evangheliei Macarie un cărturar luminat, deschis oricărei ştiinţe care înalţă şi înnobilează spiritul, o minte ageră, gata să se îndulcească din nectarul oricărei flori binefăcătoare, un neobosit slujitor al ­culturii, un deschizător de drumuri în domenii ca teologia, filosofia, filologia, logica, literatura ­(Macarie Dascălul a scris şi versuri în limbile română şi greacă), artele plastice. Date fiind aceste aspecte, considerăm că ar fi meritat mai multă atenţie din partea societăţii academice măcar prin punerea în valoare a operelor la care a trudit vreme de mai bine de o jumătate de veac şi prin care şi-a adus propria contribuţie la emanciparea neamului.