Maica Sofia, o viață închinată prin cântare lui Dumnezeu

Sofia Rotaru - „Maica Sofia”, așa cum este cunoscută în satul natal, s-a născut la 1 noiembrie 1926 în localitatea Movilița, județul Vrancea, într-o familie de țărani - Ioan și Parascheva -, locuitori și truditori de pe dealurile cu vii ale ținutului. În acel spațiu mioritic al satului, în care se bucura de copilărie alături de cei șase frați (4 fete și 2 băieți), fiecare moment al vieții i-a format personalitatea pentru ceea ce avea să devină ca adult.

A  învățat șapte clase primare în localitatea natală, de copilă fiind atrasă de cânt. Întrucât părinții ei erau apropiați bisericii, fiind implicați în activitatea parohială la pangar sau realizarea prescurilor, mergea la biserica de lângă casă - „Sfinții Împărați Constantin și Elena” - și cânta cu fetele mai mari la strană. Dumnezeu i-a dăruit cu bogăție ureche muzicală și glas. O viață a cântat neamului, Bisericii și lui Dumnezeu.

Își amintește, ca prin vis, că atunci când era copilă o lăsau părinții la câmp să păzească pepenii. Se cățăra în foișorul făcut într-un cireș bătrân și de urâtul singurătății cânta cu glas înalt pentru sine, pentru câmpul din jur și pentru cerul boltit. Cântecele se unduiau și peste lucrătorii încovoiați pe brazdele câmpului sau rândurile de vie. Ascultau cu drag și multă apreciere, iar când se întâlneau cu părinții ei ziceau: „Nea Ioane, ce mai cântă fătuca ceea! Frumos glas, halal să-i fie și Dumnezeu s-o miluiască!”

Timpul a trecut și au venit anii tulburi ai mijlocului de veac trecut: cutremur mare (10 noiembrie 1940), război, foamete, năvălire și cucerire rusească, schimbare de regim cu ideologie totalitară și atee, care au tulburat adânc regulile de viață, credința și valorile neamului românesc.

În aceste timpuri tulburi, în anul 1943, tânăra Sofia a plecat sau, mai degrabă, a fugit de acasă la Schitul Trotușanu (situat la 3 km de casa părintească), fiind adusă forțat înapoi acasă, de către părinți, la doar câteva săptămâni. Dorul de Dumnezeu nu a părăsit-o și la 23 de ani, în 1949, ajunge din nou la schit, unde ocupă, pe rând, diverse atribuții la bucătărie, magazia de alimente și cancelarie.

Cine, de ce, ce sentimente, ce vi­sări, ce chemări au trimis-o pe acest drum rămâne o taină a vieții ei. Amintea cândva de oameni ai lui Dumnezeu fugari și rătăcitori de frica Securității, care treceau noaptea de la Mănăstirea Trotu­șanu la Mănăstirea Mușunoaiele (județul Vrancea) prin pădurile întunecate.

Fuga la mănăstire a tulburat grozav familia. Părinții Ion și Parascheva s-au zbătut s-o aducă îna­poi, însă fără reușită de această dată. Pentru ei, ieșirea unui copil din viața statornicită din strămoși era de neînțeles. Au rămas cu lacrimi pe față și multă durere în suflet. Dar timpul a vindecat rănile și au ajuns să meargă, în anii ce au urmat, la anumite sărbători, pe jos sau cu căruța, la slujbă la Mănăstirea Trotușanu, la maica Sofia, fiica lor iubită. Urcau drumul mănăstirii, intrau pe sub clopotniță în curtea frumos aranjată, cu cerdacurile chiliilor pline de flori, cu biserica albă în mijloc, de unde cântarea corului de maici se revărsa lin. Simțeau atunci, veniți din săptămâna epuizantă a muncii la câmp și a vieții monotone, că au ajuns pe un „picior de plai și o gură de rai”. Acum, sufletele li se umpleau de drag și bucurie, mulțumind lui Dumnezeu că fiica lor slujea cu drag Biserica neamului.

În 1953, pentru că avea aptitudini muzicale, maica Sofia este admisă la Seminarul de la Mănăstirea Hurezi, unde obține note mari și este cooptată în cor. Au fost ani de împliniri, învățare și mul­țu­mire. Își amintește că orarul era bogat, cu discipline specifice pe care le învăța cu acea nevoie de umplere a simplității unui suflet de fiică de țăran. Învăța la clasă, lucra la grădină, la bucătărie, la slujbe. Și cânta, cânta, cânta...! Cânta în corurile de întâmpinare în desele vizite de înalte fețe bisericești; a trecut și pe sub albastra privire a părintelui Arsenie Boca.

Viața ei tihnită care curgea firesc a fost brusc frântă de măsurile statului dintre anii 1957 şi 1959 de desființare a seminarului, închidere a mănăstirilor și împrăș­tiere în lume a viețuitorilor acestora. S-a trezit astfel între două lumi. Fără lăcaș, fără drept de uniformă și cu jurăminte anulate.

În urma măsurilor Decretului 410 din anul 1959, care au avut efecte devastatoare asupra vieții monahale din România, este trimisă la schitul de metanie de la Trotușanu (august 1959). Întrucât acțiunile împotriva mănăstirilor s-au intensificat, iar „armata nea­gră a călugărilor și călugărițelor” trebuia combătută prin toate mijloacele, în martie 1960 este trimisă acasă. În fapt, majoritatea călugărilor care au fost scoși din mănăstiri au continuat să ducă, și în lume, în mod discret, o viață monahală exemplară, așteptând momentul să poată reveni la vechile vetre de sihăstrie.

Așa se face că maica Sofia s-a întors la casa părintească, îngrijindu-și mama bătrână și bolnavă și încercând să pună un nou început vieții sale naufragiate. Pleca zilnic, cu sapa sau foarfeca, cu panerul cu mâncare, la echipele de lucru, pe deal, pe pământurile lor înstrăinate, însă niciodată nu a renunțat la hainele monahale negre. A fost o vreme tulbure. Era un ciob al unei lumi sfărâmate. Dar calea Domnului se desfășura înainte. La biserica din sat se bătea toaca, iar clopotul chema la slujbă. Credincioșii țineau cu sfin­țenie datinile și credința strămo­șilor.

În acest context zbuciumat al vieții ei, inima ei fiind tot la Biserică, rugăciune și cânt, Bunul Dum­nezeu i-a călăuzit din nou pașii către El. Astfel, în 1961, este angajată ca îngrijitoare la biserica copilăriei - „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, preot paroh fiind Honoriu Filimon. Această activitate o face cu dragoste până la pensionare, perioadă în care cântă și la strană, în perioada părinților protopopi Constantin Văcăreanu și Constantin Dobrin.

A ținut strana și a însoțit slujitorii Altarului în lucrarea de păstorire a credincioșilor din Parohia Movilița vreme de peste 60 de ani. A cântat la slujbele rânduite. A cântat la botez de prunci, ca peste ani la unii dintre ei să cânte „Isaia dănțuiește”, iar pe alții i-a condus cu lacrimi la mormânt. Erau cu­nos­­cuți ai ei, din satul ei, din nea­mul și din lumea ei.

În prezent, la cei 96 de ani, este nelipsită de la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, unde, alături de părintele paroh Mircea Hlandan și cântărețul bisericii, Marian Mihalache, continuă să cânte Bunului Dumnezeu, iar pe semenii ei să-i încânte și inspire în dragostea și dăruirea pentru Biserica Sa cea sfântă!