Maria Montessori, o viață dedicată educației (II)

Cu toate că școlile ­cuprind în programa lor ora de religie, cu excepția celor confesionale nu există instituții de învățământ unde religia să constituie nu doar o simplă materie ca toate celelalte, ci efectiv sursa substanțială și ambientală a locului în care copilul învață și este educat. O bine-venită excepție poate fi însă întâlnită încă de acum un secol în scrierile pedagogice ale Mariei Montessori, aceasta fiind preocupată de o integrare practică a gândirii și comportamentului religios în educarea copiilor de care se ocupa cu multă râvnă. Soluțiile sale practice pot fi utilizate cu succes și în zilele noastre.

Încă de la bun început, Maria Montessori a sub­liniat importanța educării corecte și complete a copiilor. Astfel, ea afirmă: „De fapt, noi ne propunem două scopuri în educația generală: unul biologic și unul social; cel biologic constă în a ajuta dezvoltarea naturală a individului, iar cel social, în a pregăti individul pentru mediul său (și în acesta intră și educația profesională, care îl învață pe individ să utilizeze mediul)” (Maria Montessori, „Descoperirea copilului“, studiu introductiv, tabel cronologic, traducere, note și comentarii de I. Sulea-Firu, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1977, p. 165). Așadar, educația este menită să le ofere copiilor atât posibilitatea de a-și valorifica la maxim po­ten­țialul cu care au fost înzestrați natural, fără ca această dezvoltare să conducă la amplificarea actelor sau comportării generale nepoliticoase, cât și oportunitatea de a se integra social așa cum trebuie pentru ca fiecare să îi ajute și pe cei din jur cu tot ce poate astfel încât să se dezvolte și social, nu doar personal, într-un mod egoist. Însă aceste două scopuri primordiale sunt poate cele mai neglijate dintre cele ale pedagogiei actuale. Copiii noștri sunt trau­ma­tizați în școli, unde li se impune să învețe lucrurile mecanic, sunt agresați fizic și verbal și trăiesc sub apanajul unor pedepse și recompense care nu îi ajută se se dezvolte în mod natural.

De asemenea, accentul pus pe premierea copiilor și pe desconsiderarea celor care obțin rezultate mai slabe la învățătură creează între copii un mediu concurențial feroce, care-i destabilizează social și îi face să se comporte foarte individualist, evitând să ajute sau să acorde o minimă atenție problemelor cu care se confruntă cei din jur. Personal, consider că această problemă este în primul rând una a disocierii educației religioase de mediul total secularizat și, din anumite puncte de vedere, antisocial, propus de școala modernă.

Ora de religie rămâne, din păcate, o insulă într-un ocean al patimilor, egoismului și învățării mecanice la care sunt supuși copiii noștri. De aceea, este imperios necesar să cităm aici cuvintele Mariei Montessori: „Educaţia religioasă, analizată de-a lungul acelorași linii generale ca ale întregului nostru sistem, cuprinde pregătirea unui cadru în care se pot observa mai multe părţi: cele care se referă la viaţa practică și cele care, pe de altă parte, corespunzând dezvoltării intelectuale din școală, se ocupă cu promovarea unui sentiment religios, a unei educaţii a inimii și a unor cunoștinţe religioase care asigură fondul necesar pentru aprecierea asupra religiei” (Maria Montessori, „Descoperirea copilului“, p. 278a)

Metode practice de integrare a educației religioase

În numeroasele școli pe care le-a întemeiat, Maria Montessori a pus regulă esențială integrarea educației religioase nu doar din punct de vedere teoretic, ca o materie solitară, ci drept o modalitate principală de transfigurare a mediului în care învață copiii. Astfel, a creat mici altare în miniatură cu diverse obiecte de cult pe care copiii să le poată recu­noaște cu ușurință, a încurajat jocurile de rol în care copiii învățau practic cum să fie nași de botez sau de cununie sau ce trebuie să facă pentru a-i ajuta pe preoți în altar, precum și o serie de activități menite să-i implice direct pe aceștia în desfă­șurarea optimă a slujbelor. Astfel, fiecare școală avea o mică grădină unde copiii puteau cultiva grâu și puțină viță-de-vie pentru a le recolta mai târziu și a face pâine și vin necesare desfășurării Sfintei Liturghii. O dată pe săptămână, în școlile sale, Maria Montessori chema un preot pentru a sluji Sfânta Liturghie. Copiii deveneau astfel părtași la slujbele Bisericii încă de la începutul vieții lor sociale. „Metoda noastră îi încurajează pe copii să fie atât serioși, cât și liberi în acţiunile lor intelectuale. Rezultatul acestui fapt este că sunt socotiţi puternici și viguroși din punct de vedere duhovnicesc. Crescând în această manieră, ei nu sunt nici timizi, nici fricoși, ci – într-un mod plăcut – stăpâni pe sine, curajoși și ageri. Mai presus de toate, au credinţă și încredere în Dumnezeu, Făcătorul și Păstrătorul vieţii. Copiii sunt atât de capabili de a distinge între ceea ce este firesc și suprafiresc, încât par să treacă printr-o perioadă care este îndeosebi sensibilă faţă de religie. Așa cum dezvoltarea trupului unui copil depinde strict de legile naturale care îl transformă, tot astfel, la această vârstă, el pare a fi foarte apropiat de Dumnezeu” (Maria Montessori, „Descoperirea copilului“, pp. 278c-278d). În același timp, Maria Montessori le-a încurajat pe cadrele didactice să înceteze să le mai vorbească tuturor copiilor mici despre anumite lucruri sau fapte rele, determinându-le să încerce să încurajeze ceea ce copilul face bine, fără a se opri și a face mare caz atunci când au loc anumite greșeli, ci doar aten­ționând copiii asupra acestora. „Este o greșeală să încerci să-l înveţi pe un copil cum să discearnă între bine și rău la o vârstă foarte precoce, când minciuna nu are totuși nici o însemnătate în această chestiune. Până acum el e prea necopt pentru a dezvolta o conștiinţă morală în acest sens. La această vârstă fragedă se poate cultiva în copil un simţ pentru ceea ce este bine, purtându-ne cu el blând și amabil. Lucrul de care un copil are cu adevărat nevoie este un sentiment al siguranţei care-i vine din ocrotirea oferită de cei mai mari” (Maria Montessori, „Descoperirea copilului“, p. 278c). Așadar, cel puțin în primii ani de viață, copilul are nevoie în primul rând de iubire și înțelegere, de blândețe și compasiune, de un adult care să-i fie model în tot ceea ce face. Prelegerile lungi ale părinților îndreptate nu doar asupra propriilor copiii, cât și asupra copiilor ce­lorlalți care nu respectă standardele de înaltă educație pe care ei doresc să le impună, chiar dacă, personal, în copilărie, au fost departe de acestea, nu constituie nimic altceva decât timp pierdut. Ar fi mult mai utilă o atitudine des­chisă, iubitoare, în care rugă­ciunea să ocupe principalul loc, nu mândria de a-ți etala cunoș­tințele sau nivelul social care-ți dă „dreptul” să te comporți arogant. Este adevărat că Maria Montessori a scris acum un veac, însă întrebarea care ne frământă este aceasta: de câte veacuri va mai fi nevoie ca să învățăm să apli­căm fie și parțial spusele ei?