Mărturisirea de credinţă a Sfântului Marcu de Efes

Sfântul Marcu al Efesului (1392-1445) a fost principalul apărător al Ortodoxiei la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). În calitate de mitropolit al Efesului, Sfântul Marcu nu a acceptat nici un moment o unire bazată doar pe considerente politice şi nu a semnat actul care ratifica o îmbinare falsă a celor două Biserici.

De altfel, aşa cum aminteam şi într-un material anterior, aflând că Sfântul Marcu al Efesului nu a semnat actul de unire, papa Eugeniu al IV-lea a declarat că nu s-a realizat practic nimic. O mărturie mult mai grăitoare decât această declaraţie o constituie două dintre operele sale care analizează rolul negativ al adaosului Filioque.

Scurtă schiţă biografică

Sfântul Marcu al Efesului (sau Marcu Evghenicul, aşa cum apare în calendar) a fost unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). S-a născut în Constantinopol în anul 1392 şi a devenit retor patriarhal la doar 20 de ani. Începând cu 1417, şi-a dat demisia din această funcţie şi a intrat în monahism. În 1437 a fost hirotonit mitropolit al Efesului, participând în această calitate la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa, unde s-a declarat încă de la început împotriva oricărei încercări de unire forţată de interese politice. Întors la Constantinopol, a suferit un exil de doi ani în insula Tenedos, între 1440 şi 1442. A murit pe 23 iunie 1445, predând rezistenţa antiunionistă viitorului patriarh al Constantinopolului, Ghenadie al III-lea Scholarios, care i-a fost şi ucenic. În cadrul sinodului unionist de la Ferrara-Florenţa, Sfântul Marcu de Efes a avut mai multe intervenţii prin care a delimitat credinţa ortodoxă de cea romano-catolică. Acest lucru era necesar în condiţiile în care mulţi episcopi ortodocşi erau dispuşi să accepte aproape toate pretenţiile latinilor doar pentru a obţine în final ajutorul militar vital pentru salvarea rămăşiţelor Imperiului Bizantin. Sfântul Marcu a fost aproape singurul care a dat o replică directă şi întemeiată imposibilităţii adăugării termenului Filioque în Crez. Desigur, aceasta nu a fost singura sa preocupare. Un alt lucru considerat inacceptabil era primatul papal. Aici se adăuga şi opinia greşită privind existenţa purgatoriului proliferată de latini. Sfântul Marcu a oferit o mărturisire de credinţă în cadrul Sinodului Unionist, în perioada mai-iunie 1439 în care critica existenţa adaosului Filioque. La aceasta se adaugă o altă lucrare, şi anume dialogul intitulat Latinul sau Despre adăugirea făcută în Simbolul credinţei, notat la Constantinopol în anul 1440. În materialul de faţă vom analiza în principal mărturisirea de credinţă rostită în cadrul Sinodului Unionist de la Ferrara-Florenţa.

Fiul nu participă la purcederea Duhului din Tatăl

Încă din debutul Mărturisirii de credinţă, Sfântul Marcu de Efes se declară împotriva oricărei participări a Fiului la actul de purcedere a Duhului Sfânt din Tatăl. "Fiind eu crescut, cu harul lui Dumnezeu, în dogmele cele drept credincioase şi urmând întru toate Sfintei şi Soborniceştii Biserici, cred şi mărturisesc pe Dumnezeu şi Tatăl a fi Singurul fără de obârşie şi fără de cauză, izvor şi cauză a Fiului şi a Duhului. Căci şi Fiul din El se naşte şi Duhul din El purcede, fără ca Fiul că contribuie cu nimic la purcedere, după cum nici Duhul la naştere, decât prin faptul că amândouă ieşirile sunt deodată şi una împreună cu cealaltă, după cum învaţă Părinţii cuvântători de Dumnezeu" (Sfântul Marcu de Efes, Opere, vol. I, Editura Pateres, Bucureşti, 2009, p. 409). Naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt din Tatăl reprezintă două momente simultane. Altfel, ar trebui să afirmăm că Fiul este anterior Duhului Sfânt, de vreme ce participă la purcederea Acestuia din Tatăl. Adaosul Filioque conţine o doctrină trinitară total eronată. Duhul Sfânt devine o persoană compusă, care Îşi are fiinţa şi de la Tatăl, şi de la Fiul, devenind astfel oarecum exterior ierarhic, iar nu egal în fiinţă cu celelalte două Persoane. "Căci de aceea se şi spune că Duhul Sfânt purcede prin Fiul, ceea ce înseamnă împreună cu Fiul şi precum Fiul, chiar dacă nu prin naştere ca Acela. Dar Fiul nu se spune că Se naşte prin Duhul, din pricină că numele de Fiu este relaţional, ca să nu pară că este fiu al Duhului. De aceea se spune şi Duhul Fiului, din pricină că Îi este propriu după fire şi pentru că Se arată şi Se dă oamenilor prin El" (Sfântul Marcu de Efes, Opere, vol. I, Editura Pateres, Bucureşti, 2009, p. 409). Duhul Sfânt purcede prin Fiul. Această expresie, întâlnită prima dată la Sfântul Grigore al II-lea Cipriotul, poate fi tâlcuită în doar două feluri. Pe de o parte, că Duhul purcede în acelaşi timp cu naşterea Fiului din Tatăl, iar pe de altă parte că aceste două acte sunt similare în efect.

Falsele dovezi apusene

Sfântul Marcu de Efes era ferm convins că majoritatea textelor patristice aduse de latini în favoarea lor nu erau autentice, iar unele suferiseră interpolări. "Iar cuvintele Părinţilor şi dascălilor apuseni care atribuie Fiului cauza Duhului eu nici nu le cunosc (căci nici nu au fost vreodată tălmăcite în limba noastră, nici nu au fost probate de Sinoadele Ecumenice), nici nu le primesc, având mărturie că sunt corupte şi interpolate, atât de la mulţi alţii, cât şi din cartea ce de curând a fost prezentată ca dovadă de către ei, a Sinodului VII Ecumenic, care conţine orosul cu adăugirea în Simbol. Care, când a fost citită, ştiu cei ce au fost de faţă atunci câtă ruşine a revărsat asupra lor" (Opere..., p. 417). Această acuză a Sfântului Marcu este una foarte serioasă şi care dovedeşte cât de dificilă a fost misiunea acestei încercări de unire. Latinii au prezentat în cadrul Sinodului Unionist de la Ferrara-Florenţa textul mărturisirii de credinţă a Sinodului VII Ecumenic, cu adăugirea termenului Filioque în Crez. Sfântul Marcu se înşală însă atunci când consideră că latinii au făcut lucrul acesta cu rea-voinţă. Am discutat în materialele anterioare faptul că latinii considerau că toţi creştinii folosesc acest adaos în Crezul lor. De aceea, ei au crezut că actele sinodale erau incomplete şi au introdus adaosul Filioque în cadrul Crezului citat în ele. De asemenea, este probabil ca anumite texte patristice să fi fost interpretate eronat sau chiar să fi suferit interpolări tocmai pentru a susţine ipoteza existenţei adaosului încă din primele secole. Să ne aducem aminte de cazul lui Rufin de Aquileia, care a refăcut scrierile lui Origen fiind convins că erau pline de interpolări, deşi teologul alexandrin era vinovat de greşelile din opera sa! Un caz similar s-a petrecut şi cu adaosul Filioque. Ferm convinşi de justeţea sa, latinii au început să caute mai multe dovezi pentru a-l putea impune şi răsăritenilor. Sfântul Marcu însă nu s-a lăsat convins cu uşurinţă. De altfel, el declară în continuare: "Însă acei Părinţi (apuseni) nu au scris nici lucruri contrare Sinoadelor Ecumenice şi dogmelor lor comune, nici lucruri care să nu conglăsuiască cu dascălii răsăriteni, după cum se dovedeşte prin multe alte cuvinte ale lor" (p. 417). În mod clar, doctrina despre Filioque nu poate fi susţinută cu texte ale Sfinţilor Părinţi, deoarece acestea sunt interpretate din start eronat. De aceea, în finalul Mărturisirii de credinţă, Sfântul Marcu adaugă un pasaj foarte aspru, dar relevant: "Şi ce să mai lungim vorba? Toţi dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi îndeamnă a fugi de cei de alt cuget şi a ne depărta de părtăşia lor. Aşadar, eu, dispreţuind toate acestea, voi urma celor ce poruncesc să ne unim prin aparenţa unei păci măsluite? Sau voi urma celor care falsifică sfinţitul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca pe un al doilea cauzator al Duhului Celui Sfânt? (...) Să nu păţesc vreodată aceasta, Mângâietorule bune, nici să mă lepăd de mine însumi şi să cad din gândurile cele cuviincioase, ci ţinându-mă de învăţătura Ta şi de fericiţii bărbaţi insuflaţi de Tine, să fiu adăugat la Părinţii mei, ducând cu mine de aici, dacă nu altceva, măcar aceasta: dreapta credinţă" (p. 425).