Mărturisirea de credinţă în epistolele pauline

Odată cu epistolele pauline, mărturisirile de credinţă capătă un conţinut ceva mai amplu şi îmbogăţit. Bineînţeles, nu putem atribui lucrul acesta exclusiv Sfântului Apostol Pavel, fie şi pentru simplul argument că mărturisirea de credinţă nu reprezintă un rezultat al creativităţii individuale. Acele mici fragmente cuprinzătoare ale învăţăturii creştine pe care le descoperim în epistolele Sfântului Apostol Pavel sunt, cel mai probabil, rodul întregii comunităţii creştine. Există însă şi câteva exemple în care Apostolul neamurilor rezumă el însuşi conţinutul credinţei propovăduite, aşa cum vom observa în cele ce urmează. Însă nicăieri nu întâlnim şi nici nu putem afirma că Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre o mărturisire a credinţei datorată propriei creativităţi sau ingeniozităţi.

Curăţirea de idolatrie

Primele două exemple de mărturisiri ale credinţei se întâlnesc în prima Epistolă către Corinteni. În cea dintâi, Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia asupra faptului că există un singur Dumnezeu, şi anume Tatăl, şi un singur Domn, anume Fiul Său, Iisus Hristos. „Căci deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, - precum şi sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi, totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El“ (I Cor. 6:8). Criticând idolatria şi ataşamentul nepotrivit faţă de stăpânitorii vremii (în acest sens trebuie înţeleasă cea de-a doua repetare de la începutul versetului), Sfântul Apostol Pavel delimitează credinţa adevărată de credinţa falsă. Atunci când vorbim de ataşamentul nepotrivit faţă de stăpânitorii vremii nu ne referim la respectarea conducătorilor, lucru pe care orice creştin trebuie să îl ofere, ci la cultul nepotrivit al considerării diverşilor regi şi împăraţi drept zei. Să ne amintim că, nu cu mult timp înainte de scrierea acestei epistole, împăratul Caligula dorise să introducă în rândul zeilor care merită cinstiţi propriul cal! Era normal ca Sfântul Apostol Pavel să fie foarte direct cu aceste manifestări aproape hilare ale vremii. Practic, orice împărat, oricât de netrebnic ar fi fost, dorea să fie cinstit ca zeu. Caligula, Nero şi Domiţian au fost exemplele primului secol creştin. Creştinii, însă, trebuia să cinstească un singur Dumnezeu şi pe Fiul Său, Iisus Hristos. Este pentru prima dată când atât Dumnezeu Tatăl, cât şi Fiul sunt menţionaţi împreună ca fiind vrednici de cinstire. Şi nu numai atât, ci şi legătura esenţială a omenirii cu Ei este amintită aici, pentru că suntem aduşi la fiinţă din (voia) Tatălui, prin Fiul şi existăm prin Fiul, întru Tatăl. Lucrarea împreună asupra creaţiei a Tatălui şi a Fiului este cel de-al doilea aspect al credinţei subliniat aici de Sfântul Apostol Pavel.

Crezul şi vestirea Evangheliei

„Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o - dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar. Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi, şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit. După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie“ (I Cor. 15:1-8). Acesta constituie cel de-al doilea citat fundamental cuprins în prima Epistolă către Corinteni. Aici, Sfântul Apostol Pavel discută conţinutul esenţial al vestirii Evangheliei: Pătimirea lui Hristos pentru noi, îngroparea, Învierea cea de a treia zi şi arătarea Sa în faţa Apostolilor şi a multor altor ucenici. Lucrul acesta este mărturisit până astăzi şi de Crezul pe care îl folosim. Conţinutul propovăduirii evanghelice şi cel al mărturisirii de credinţă nu pot fi diferite tocmai pentru că se referă la aceleaşi evenimente esenţiale ale Iconomiei Fiului lui Dumnezeu pentru noi. El a pătimit pentru noi, primind moarte pe cruce, a fost îngropat, dar a înviat a treia zi şi S-a arătat ucenicilor Săi. Apoi S-a înălţat la ceruri şi a trimis Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi Apostoli întemeind astfel Biserica. Esenţialul credinţei creştine stă însă în mărturisirea existenţei Învierii, pentru că fără această mărturisire orice alt aspect este zadarnic, şi nu doar zadarnic, ci şi inutil. Încă un lucru trebuie subliniat aici: noi, în calitate de creştini, mărtu-risim şi credem ceea ce ni s-a propovăduit, fără a lăsa nimic la o parte din cele care ne-au fost predate de Părinţii Bisericii, care le-au primit la rândul lor de la înaintaşi.De aceea, mesajul esenţial al Crezului este din multe puncte de vedere o moştenire apostolică.

Adevărata credinţă în Epistolele pastorale

Către Sfântul Apostol Timotei, Sfântul Apostol Pavel trimite multe sfaturi în care întâlnim mici mărturisiri de credinţă. Primul dintre acestea cuprinde acel „imn“, care se întrebuinţează şi astăzi în cadrul cultului ortodox, în special la chinonic. „Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului. Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă“ (I Tim. 3:15-16). Primul lucru care trebuie subliniat în cadrul acestui fragment este apelativul „stâlp şi temelie a adevărului“ adresat Bisericii. Biserica este temelia Adevărului, pentru că orice lucru bun poate avea continuitate doar dacă beneficiază de acestă temelie. Doar aşa el se poate transforma şi în stâlp, pentru a ne înălţa prin virtute la cunoaşterea lui Dumnezeu. Doar Biserica este garantul principal al credinţei autentice. O credinţă care rămâne tainică, deşi e manifestă în cuvinte şi acte. Prima dintre aceste taine ale credinţei este faptul că Dumnezeu S-a întrupat, lucru care nu poate fi explicat de nimeni, poate şi pentru simplul fapt că nu îl putem înţelege decât foarte puţin şi, de regulă, incorect. Atunci când spunem că Dumnezeu S-a îndreptat prin Duhul, nu ne referim în niciun caz la vreo îndreptare a lui Hristos, ca şi cum ar fi avut nevoie de ceva Cel mai presus de fiinţă. Considerăm că aici Sfântul Apostol Pavel a dorit să sublinieze împreună-lucrarea Fiului cu Duhul Sfânt. Atunci când precizează că a fost văzut de îngeri, Sfântul Pavel ne vorbeşte de fapt de minunarea îngerilor în faţa Întrupării Mântuitorului. Propovăduirea lui Hristos între neamuri semnifică practic universalitatea credinţei creştine. A fost crezut în lume este tradus uneori, în textul imului liturgic, s-a încrezut în lume. Fără îndoială, vorbim, aşa cum va sublinia câteva veacuri mai târziu Dionisie Areopagitul, de acea iubire nebună a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, o iubire plină de jertfă. Înălţarea întru slavă nu se referă doar la momentul Înălţării, ci şi la faptul că Hristos este un biruitor veşnic, Care va veni şi a doua oară, plin de slavă, să judece lumea. Cel de-al doilea pasaj cuprins de data aceasta în a doua Epistolă către Timotei aduce cu sine un amănunt fundamental. „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi“ (2 Tim. 1:13-14). Cuvintele de credinţă sunt păstrate cu ajutorul Duhului Sfânt. Fără ajutorul Duhului Sfânt nu numai că nu am putea să împlinim ceva din cele poruncite, dar am pierde şi credinţa pe care considerăm că o avem. De aceea, orice mărturisire de credinţă este un rod al ajutorului Duhului Sfânt.

Concluzii

Mărturisirile de credinţă presărate prin Epistolele pauline duc la o dezvoltare deosebită a celor existente deja în Evanghelii. Deja, odată cu Sfântul Apostol Pavel, îşi fac apariţia în cadrul mărturisirilor de credinţă Iconomia lui Hristos şi rolul Duhului Sfânt. Sfânta Treime începe să se întrevadă tot mai luminos pe întunecatul cer al persecuţiilor primului veac creştin. În următorul articol vom discuta pe scurt câteva prime formulări ale mărturisirilor de credinţă folosite în cadrul slujbei Botezului creştin în primele veacuri.