Medici și sfinți în lucrarea vindecării bolnavilor în Miracula Sancti Artemii

Colaborarea dintre medici și Dumnezeu în actul vindecării este o coordonată aprofundată deseori în teologia patristică și care sub­liniază importanța atât a tratamentului medical, cât și a căutării vindecării depline a omului, prin Hristos, tămăduitorul sufletelor și al trupurilor. De la exemple istorice, precum Sfinții Cosma și Damian, la instituții moderne de sănătate, această sinergie continuă să aducă alinare și speranță celor suferinzi. Într-o lume adesea dominată de tehnologie și știință, cu tendințe de a absolutiza medicina  și remediile propuse de ea, reamintirea importanței rugăciunii și a lucrării sfinților, prin harul vindecător pe care l-au dobândit de la Dumnezeu, ne oferă o perspectivă echilibrată asupra valorii sănătății trupești sau a vieții.

Analiștii recenți ai unei colecții de 45 de nara­țiuni hagiografice bizantine din  secolul al VII-lea, Miracula Sancti Artemii (Minunile Sfântului Artemie), au sesizat o implicare majoră din partea hagiografului, autor sau compilator al acestora, în criticarea medicinei raționaliste și în combaterea celor care exprimau un anumit scepticism în privința puterilor minunate ale sfinților vindecători.

Opinia unor cercetători că această scriere hagiografică face parte din literatura creștină ostilă medicinei tradiționale este o gravă exagerare, în Miracula Sancti Artemii putându-se lectura fără dificultate că „pacienții în cauză s-au îndreptat către sfânt ca ultimă soluție” [John Haldon, „The Miracles of Artemios and Contemporary Attitudes: Context and Significance”, în: The Miracles of St. Artemios: A Collection of Miracle Stories by an Anonymous Author of Seventh-Century Byzantium, Ed. Virgil S. Crisafulli, John W. Nesbitt și John Haldon (The Medieval Mediterranean, 13), Leiden/ New York/Köln, Brill, 1997, p. 44].

Cercetătorul Stephanos Efthymiades conchide că, în afara unor mici fragmente în care critica sa a fost mai degrabă indirectă și trecătoare, vizând lăcomia și, nu de puține ori, înșelătoria celor care practicau profesia medicală, „textul nu trădează deloc vreo ostilitate față de doctori și spitale” [Stephanos Efthymiades, „A Day and Ten Months in the Life of a Lonely Bachelor: The Other Byzantium in Miracula S. Artemii 18 and 22”, în: Dumbarton Oaks Papers , 58 (2004), p. 15].

Chiar oamenii sfinți nu ezitau să apeleze la doctori pentru ajutor, în timp ce unii medici erau ei înșiși slujitori ai Bisericii (J. Haldon, „The Miracles of Artemios”, p. 45). În narațiunile hagiografice din această colecție citim atât despre un diacon al Marii Biserici, Ștefan, cât și despre un preot al Bisericii Sfântului Ioan Botezătorul, care apelează mai întâi la doctori, înainte de a realiza că doar Sfântul Artemie îl poate ajuta, un fost dux Aegypti, care a devenit κοσμικὸς ἰατήρ - doctor al lumii [Samuel N.C. Lieu, „From Villain to Saint and Martyr The Life and After-life of Flavius Artemius, Dux Aegypti”, în: Byzantine and Modern Greek Studies, 20 (1996), pp. 56-76].

Pentru a înțelege lămurit împreună-lucrarea personalului medical cu Sfântul Artemie spre vindecarea unor bolnavi, vom ilustra o minune redată în Miracula Sancti Artemii (Minunile Sfântului Artemie): Θαῦμα κβ„ (Minunea 22).

Personajul principal al acestei narațiuni este un bărbat singur (μόνον οἰκοῦντα), căruia nu i se dă numele, dar este menționat, în Minunea 18, ca fiind psalt al Bisericii Sfântul Ioan Botezătorul, un iubitor al slujbelor de noapte. O mare parte a suferinței sale se datorează singu­rătății și înstrăinării de societate. În primul caz, acesta a fost jefuit pentru că trăia singur, iar în al doilea caz, problemele sale grave de sănătate îl izolează de ceilalți. Dintr-o altă perspectivă, autorul îl prezintă pe erou simțindu-se profund singur în fața vecinilor, credincioșilor pioși, birocraților judiciari și medicilor.

La un moment dat, acesta s-a îmbolnăvit grav, dezvoltând lichid la plămâni și fiind în pericol de a dezvolta hidropizie. Un om virtuos, care ocupa funcția de xenodochos (ξενοδόχος) la Spitalul Christodotes (Ξενῶνος τῶν Χριστοδότης), observând că acesta era bolnav și trăia singur (μονώτατον διάγοντα), a dispus internarea sa în spitalul menționat, după care le-a cerut medicilor-șefi și asistenților (τοῖς ἀρχιατροῖς καὶ τοῖς ὑπουργοῖς) să îi acorde îngrijiri. Pacientul a petrecut astfel 10 luni sub îngrijirea atentă a medicilor (τοῖς ἰατροῖς), dar nu a obținut nici o ameliorare. Mai mult, pe lângă afecțiunile existente, a dobândit și o hernie, astfel încât nu-și putea apropia genunchii sau măcar să se întoarcă de pe o parte pe alta.

Doctorul, după ce l-a examinat, i-a spus: „O vei avea până la înviere; căci această hernie este incurabilă. Totuși, să facem ceva pentru a-ți oferi o oarecare alinare (παραμυθίαν)!”. Și i-a cerut asistentului său să pregătească un tratament din seu și alte lucruri. Omul bolnav le-a spus: „Nu veți face nimic. Pentru că, dacă hernia este incurabilă, nu voi permite să mi se aplice nici un tratament”. Și când a rămas singur, a izbucnit într-un plâns sincer, udându-și patul cu lacrimi și implorându-i pe sfinți, spunând: „Într-adevăr, Sfinte Ioan, Sfinte Artemie și Sfântă Fevronia, v-am slujit astfel de la vârsta de zece ani până în prezent, pentru ca acum, la bătrânețe, să devin infirm? Dacă aș fi slujit astfel unui om pe pământ, aș fi fost considerat demn de sprijin și îngrijire și providență. Iată ce plată am primit!”. Și după ce a spus acestea, i s-a adresat din nou Sfântului Artemie cu lacrimi în ochi și cu o voce plină de milă: „Sfinte Artemie, fă și cu mine o minune”! Astfel de lucruri și altele asemănătoare a continuat să spună toată ziua. Când noaptea s-a apropiat (ajunul sărbătorii Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos) și durerea sa s-a intensificat foarte mult, după ce a găsit puțină alinare, a adormit și l-a văzut pe sfânt îmbrăcat în hainele unui prieten foarte distins (care era atunci eparhul cetății, Evlampie), purtând lorosul de eparh, alb ca zăpada, și stând la piciorul patului său. Când l-a văzut îmbrăcat astfel, și-a spus: „Din când în când se îmbrăca așa“. Dar sfântul s-a încruntat, și-a închis ochii și și-a strâns buzele și, aplecându-și capul spre umărul stâng, a scos un bisturiu de chirurg și, fără ajutor, a ridicat bandajele și așternuturile de pe pacient; cu vârful bisturiului a atins pielea bolnavului.

La ora mesei, când toți îl îndemnau să guste mâncarea, mai ales fiindcă era o zi de sărbătoare, a ales să nu mănânce, ci să postească, rușinat să spună ce i s-a întâmplat. Pentru că era zi de sărbătoare, medicii nu au venit după-amiaza, ci fiecare prăznuia acasă la el. Unuia dintre asistenți, care mâncase și dormea, i-a apărut sfântul în vis, îm­brăcat ca medicul-șef de gardă pentru luna respectivă, și i-a spus: „Aleargă la spital și îngrijește bolnavul de hernie!”. Și i-a arătat în vis ceea ce trebuia să facă. După ce asistentul s-a trezit, a venit în grabă - era deja spre seară -, strigând cu entuziasm către îngrijitori: „Aduceți repede o lampă aprinsă”. Și când a fost adusă lampa, a descoperit bolnavul și, văzându-l, a fost uimit și a exclamat îngrijorat: „Doamne, milu­iește” și toți ceilalți au fost la fel de uimiți de ceea ce s-a întâmplat.

După  ce a făcut ce îi poruncise sfântul în vis, l-a pus să se întindă pe pat, strigând constant: „Doamne, miluiește, slavă Ție, Dumnezeule!”. Și deodată întregul spital a fost umplut cu o mireasmă plăcută, iar patul, care înainte era urât mirositor, a devenit bine înmiresmat. A doua zi, în timp ce își făcea rondul, medicul-șef a simțit mireasma și a spus: „Oh, ce miros plăcut!”. La îndemnul asistentului de a examina hernia bolnavului, doctorul i-a spus: „Crede-mă, frate, sunt medic de 33 de ani și nu am văzut așa ceva”. Iar asistentul i-a răspuns: „Într-adevăr, și eu sunt asistent de 28 de ani și nu am fost martor la așa ceva”. Și, parcă dintr-o singură gură, au spus: Slavă lui Dumnezeu. Asistentul a continuat să facă tot ce i se poruncise de sfânt, chiar până la Sfânta Epifanie, adică timp de douăsprezece zile (τῶν ἁγίων Θεοφανίων, τουτέστιν εἰς ἡμέρας δώδεκα).