Migrarea, un chip al chemării la mărturisirea lui Hristos

În anul dedicat pastorației românilor care locuiesc temporar sau definitiv în afara granițelor țării se ­cuvine să amintim modelele pe care ar trebui să le aibă în minte și în suflet un creștin când se gândește la aproapele său. În primul rând, Însuși Hristos ­Domnul a fost un „străin”, după cum este numit ­într-una din cântările din Vinerea Mare, când ­Dreptul Iosif din Arimateea a venit la Pilat să-l ceară „pe acel străin care nu are unde să-și plece capul”.

 Venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos poate fi înțe­leasă și ca o migrare, dacă ar fi să exprimăm actul smereniei Sale prin altfel de cuvinte. Chiar dacă Hristos Domnul „întru ale Sale a venit şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11), scopul Întrupării Sale nu a fost rămânerea Lui aici, ci pregătirea pentru mutarea noastră în patria cerească. Domnul Hristos se naşte departe de casa părinţilor, între străini şi, pentru a nu fi omorât de regele Irod, emigrează în Egipt, precum oarecând Iosif şi poporul evreu. Chiar dacă se întoarce în ţară, El tot migrant rămâne deoarece nu mai locuieşte în oraşul părinţilor, ci în Nazaret. Prin însăşi cuvintele Sale „am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (Ioan 16, 28), Mântuitorul se arată pe Sine ca migrant care iese din starea şi locul obişnuit pentru a se stabili o vreme altundeva. Este interesantă folosirea aceluiaşi verb, „a ieşi”, ca şi în cazul poruncii date lui Avraam (de a ieşi din casa părintelui său şi a se stabili în locul indicat de Dumnezeu - „După aceea a zis Domnul către Avram: „Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” - Facere 12, 1) pentru a arăta starea de migrant. Nu în ultimul rând, activitatea publică a Mântuitorului este una care-l arată tot timpul în mișcare, în căutarea oamenilor, pentru a le vesti Evanghelia Împărăției, pentru a vindeca toată boala și neputința din popor.

Urmând poruncii Mântuitorului Iisus Hristos de a propovădui Evanghelia la toată făptura, adică în toate culturile şi în toate generaţiile, Sfinţii Apostoli au mers la rândul lor până la marginile pământului (lumii cunoscute de atunci), ducând tuturor vestea cea bună. Ei au lăsat în urmă tot ceea ce aveau: soţii, case, părinţi, pentru a se dedica grandioasei misiuni de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu la toate neamurile. Astfel, ei nu mai aparţineau nici unui loc pentru că oriunde mergeau erau în marea familie a lui Hristos, starea lor fiind totuşi una de migranți.

Prin lucrarea lor misionară şi pastorală, ca învăţători şi păstori, ei au pus în stare de comuniune şi comunicare popoare şi culturi diferite, ca într-o Liturghie de gândire şi simţire creştină sincronică, după cum amintea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Fiecare dintre Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului este un model de migrant pentru noi, creştinii de astăzi, prin felul în care au înţeles să nu se lipească de locurile de pe pământ.

Sfântul Apostol Pavel, chip al migrantului  

Sfântul Apostol Pavel, prin însuşi numele primit, de Apostol al neamurilor, este model de migrant deoarece aceasta implică migraţia, plecarea în diferite locuri ale pământului. Sfântul Pavel este însă migrantul prin excelenţă deoarece el se trăgea dintr-o familie de migranţi. Părinţii săi au emigrat în Tars (provincia Cilicia) cu puţin timp ­înainte de a se naşte Pavel şi apoi se mută în Giscala Galileii. Este trimis de mic la studii în Ierusalim, la marele învăţat al timpului Gamaliel. Pleacă la Damasc - o ­localitate aflată la 7-8 zile de mers pe jos de la Ierusalim - şi după minunata convertire merge în Arabia, unde trăieşte doi ani şi jumătate. Prin toată viaţa sa, Sfântul Pavel este o paradigmă a emigrantului, un vas ales ca numele Domnului să Îl poarte înaintea neamurilor (Fapte 9, 15-16), după porunca Acestuia: Du-te că Eu te voi trimite departe, la neamuri.

În ciuda educaţiei sale de fariseu - primită din convingere, Sfântul Apostol Pavel însuşi se bucura de privilegiile cetăţeniei romane, din pricina naşterii într-o familie de cetăţeni romani, o circumstanţă fericită am putea spune. Ca misionar, atât el, cât şi alte grupuri misionare din Biserica ­primelor decenii au fost capabili să parcurgă trei continente doar pentru că exista o infrastructură bine întreţinută şi o ordine mondială pentru apariţia căreia nu au făcut nimic, dar au fost îngăduite de Dumnezeu. Migrarea ­Bisericii din Ierusalim în toată lumea romană a fost un fenomen previzibil, în condiţiile în care marea trimitere a fost susţinută de constrângerea renunţării la învechita mentalitate a unei naţiuni, pentru o ţară, cu o limbă şi o religie care i-a întârziat pe creştinii primului veac. De observat că Apostolul neamurilor şi-a definit slujirea apostolatului în opoziţie cu îngusta percepţie teritoriu-naţiune care a definit teologia Vechiului Testament, adică acea percepţie conform căreia Ţara Sfântă fusese consacrată naţiunii alese. 

Migrarea de la cădere la virtute 

La fel au procedat şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea: Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. Aşa, Toma merge până în India, în ­localitatea Malabar, Andrei în Scythia şi Grecia, Iacob cel Bătrân în Spania, Ioan în Asia Mică, ­Roma, Patmos, Bartolomeu şi ­Natanael în Armenia şi India, Matei în Persia şi Etiopia, Matia în Etiopia, Simon Zelotul în Persia.

Cu toţii şi-au lăsat casele, familiile, începând o viaţă nouă în Hristos şi cu Hristos, ducându-i numele şi divina învăţătură oriunde îi purta Duhul în lume. Pentru ei, evenimentul Cincizecimii a fost unul crucial în viaţă, căci începând de atunci au devenit din oameni obişnuiţi - migranţi, nemaiavând nici unul cetate stătătoare pe pământ, loc potrivit unde să îşi plece capul, însă în tot locul simţindu-se ca acasă deoarece Hristos era cu ei, iar ei deveneau întemeietori de comunităţi, adică de noi familii creştine pentru care erau unul de-al lor.

Migrantul este un credincios ca oricare altul, cu problemele şi realizările sale, cu păcatele care îl îngreunează şi cu virtuţile care îl înalţă, cu setea de Dumnezeu şi dorinţa de a-I urma, cu nevoia de a trăi în comuniune cu ceilalţi. El este totdeauna un migrant ­între iadul păcatelor pe care ­câteodată le săvârşeşte fără să voiască („Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau” - Romani 7, 19) şi raiul virtuţilor care îl înalţă pe treptele cele mai înalte ale trăirii în comuniunea cu Hristos. Creştinul trăieşte în această stare oscilantă încă de la botez, când i se iartă păcatul strămoşesc şi primeşte haina luminoasă a lui Hristos pe care se întâmplă ca ulterior să o întineze prin „mulţimea faptelor sale celor rele, la care cugetând, se cutremură de înfricoşatul ceas al morţii”, când va da seama de toate cele ce a făcut în viaţă. Alternanţa stărilor de puritate morală şi păcat se continuă în cazul majorităţii credincioşilor până în clipa morţii, excepţie făcând doar sfinţii care înţeleg să se ridice după orice cădere în păcat. Având în vedere acestea, putem afirma că în timpul vieţii creştinul este un migrant între păcat şi virtute în aşteptarea marii treceri către adevărata sa patrie, cea cerească.