Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Mihai Viteazul, primul domnitor al Unirii tuturor românilor
Momentul de referință al începutului de drum spre unitatea națională îl reprezintă numele și faptele domnitorului care a înfăptuit prima unire a românilor, Mihai Viteazul (1593-1601), pe care îl evocăm astăzi, 9 august, când se împlinesc 417 ani de la moartea sa. Domnia sa, deși scurtă, a avut o importanță crucială în spațiul românesc, în special datorită efortului domnitorului de a scoate țara de sub apăsătoarea dominație otomană. În acest scop, el a utilizat alianțele și a integrat întregul său efort militar în conceptul cruciadei târzii.
Despre biografia lui Mihai Viteazul avem versiuni diferite legat de locul nașterii sale ori despre tatăl său. S-a născut în 1558, iar mama sa, Teodora, se pare că avea origini grecești și se înrudea cu familia Cantacuzino. Despre tatăl voievodului, opiniile istoricilor sunt împărțite. Versiunea oficială este aceea că Mihai Viteazul a fost fiul voievodului Pătrașcu cel Bun (1554-1557). Despre copilăria sa nu se cunosc foarte multe lucruri, se știe doar că în tinerețe s-a ocupat cu comerțul, ceea ce i-a și adus prosperitate. În plus, această profesie l-a determinat ca, alături de cunoașterea scrisului și cititului, să învețe și limbile turcă și greacă.
Contemporanii l-au descris ca fiind un om energic și hotărât. Cu aceste calități era imposibil să nu se afirme în spațiul românesc. La vârsta de 26 de ani, Mihai s-a căsătorit cu Stanca, care provenea dintr-o familie boierească influentă și bogată. Au avut împreună doi copii, pe Nicolae-Pătrașcu și Florica.
Sprijinit de fratele mamei sale, care era mare ban al Olteniei, tânărul Mihai a urcat rapid în ierarhia socială a epocii, devenind mai întâi mare stolnic, apoi mare postelnic și într-un final ban al Olteniei.
În septembrie 1593, cu sprijinul unchiului său, dar și prin plata unor uriașe sume de bani, Mihai a fost numit de către sultan domnitor al Țării Românești. Era începutul unei domnii scurte, dar care, prin consecințele sale, a marcat pentru totdeauna istoria neamului românesc.
Anii de domnie
Scurta domnie a lui Mihai a fost marcată de permanente conflicte militare ce au generat două consecințe majore pentru locuitorii Țării Românești: pe de o parte, o fiscalitate excesivă pentru a putea susține armata și campaniile militare, iar pe de altă parte, pentru a-și fideliza boierii, adoptarea unei măsuri ce lega țăranii de glie.
Domnia lui Mihai Viteazul a avut o importanță crucială în spațiul românesc, fapt datorat efortului domnitorului de a scoate țara de sub apăsătoarea dominație otomană, utilizând în acest scop alianțele și integrând efortul său militar în conceptul cruciadei târzii. Tocmai această dimensiune de cruciat l-a proiectat pe Mihai Viteazul în conștiința europeană a timpului său, făcându-l să fie apreciat de liderii politici ai Occidentului și considerat unul dintre oamenii politici remarcabili ai epocii.
Campaniile militare întreprinse de Mihai Viteazul rămân memorabile prin două episoade. Primul este cel al declanșării răscoalei antiotomane și respingerea invaziei lui Sinan Pașa, care se derulează în perioada 1594-1595. Rezultatul a fost acela că Mihai Viteazul și-a consolidat domnia și a câștigat respectul turcilor, dar și al suveranilor din Occident. În spațiul balcanic a fost perceput ca un eliberator al creștinilor de sub jugul otoman. Al doilea moment, și cel mai important al domniei sale, este cel din anul 1600, când a realizat prima unire a Țărilor Române. Chiar dacă unirea a durat doar câteva luni, din iunie până în septembrie 1600, a fost o primă mare încercare de a uni acest spațiu locuit de către români. A fost un act cu un profund mesaj pentru generațiile viitoare.
Din păcate, interesele marilor imperii vecine au fost deranjate de acțiunea lui Mihai Viteazul, motiv pentru care, la 9 august 1601, a fost asasinat pe Câmpia Turzii. Capul său a fost adus pe ascuns de către un boier fidel și depus la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște.
În clipa redeșteptării noastre naționale, în veacul al XIX-lea, faptele lui Mihai Viteazul au strălucit în conștiința românilor și le-au fost pilde că unirea se poate face. A contat mult în această ecuație și emoționanta scriere a lui Bălcescu, „Românii sub Mihai Voievod Viteazul”. O întreagă generație a crescut în umbra mișcătoarelor cuvinte ale sale. Acestei generații i-a fost hărăzită istorica șansă și misiune de a împlini acest vis și a duce la capăt moștenirea lui Mihai Viteazul - unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Unirea nu s-a realizat în cancelarii, ci pe câmpul de luptă, prin geniul clasei politice din perioada 1916-1918. A fost un efort comun, de solidaritate și jertfă a tuturor, pentru atingerea acestui ideal. Inclusiv rămășițele lui Mihai Viteazul au fost parte în această bătălie pentru unire. Capul său, relicvă sfântă a românilor, a fost luat în refugiul din Moldova, a poposit în spațiul rusesc, pentru ca mai apoi, cu mare pompă, să fie readus la Mănăstirea Dealu. De această dată, domnitorul s-a întors acasă definitiv, într-o Românie Mare așa cum o înfăptuise și visase el.
Epilog
Putem spune cu certitudine că actul de la 1600 al lui Mihai Viteazul și jertfa sa au fost determinante pentru națiunea română. Unirea de la 1600 a fost exemplul cel mai bun și liantul care a mobilizat generațiile care la 1848 au făcut revoluția, au creat statul modern și independent și, ulterior, la 1918, au făurit România Mare.