Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Mintea în comunicare vie cu Hristos

Mintea în comunicare vie cu Hristos

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: † Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului - 15 Mai, 2022

Pus faţă în faţă cu nevoia de a interpreta îndemnul din epistola întâi către ­Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!” (V, 17), Varlaam de Calabria a venit cu răspunsul că aici ­Sfântul Pavel vrea să spună că acest habitus al rugăciunii „nu este capabil să facă, să gândească, nimic din ceea ce Dumnezeu nu vrea. Deci, cel care are acest habitus se roagă neîncetat”, de vreme ce Varlaam defineşte termenul de habitus ca har, pe care Palama îl ­citează, este evident că Varlaam foloseşte definiţia augustiniană a harului habitus irezistibil cu scopul de a defini rugăciunea minţii la Sfântul Pavel.

În opinia părintelui Ioan Romanidis, această respingere a rugăciunii ­actuale neîntrerupte în ­favoarea unei „rugăciuni neîncetate” concepută ca un activism al stării de har în lucrările bune este ­specifică teologiei latine post-augustiniene.

În acest fragment, Varlaam nu vorbeşte despre rugăciune ca o „stare pasivă” opusă activităţii conştiente, după cum crede părintele John Meyendorff. Varlaam nu spune că în această stare omul nu poate să facă pur şi simplu nimic, ci că nu poate să facă nimic din ceea ce Dumnezeu nu vrea. De fapt, Varlaam se străduieşte prea mult să dovedească faptul că rugăciunea discursivă este departe de extaz, care este pentru el singura formă adevărată de contemplaţie mistică.

Potrivit analizei părintelui Ioannis Romanidis, Varlaam face o clară distincţie între rugăciunea neîncetată în termenii unui activism al stării de har şi rugăciunea noetică în termenii unei experienţe extatic mistice non-discursive. Acum, „pentru Palama şi darul rugăciunii neîncetate şi cel al rugăciunii minţii sunt o realitate identică şi în nici un caz nu trebuie să fie confundate cu intuiţia ­extatică non-discursivă a realităţii ultime”. În această chestiune, ­Palama şi tradiţia evagriană sunt un teren comun împotriva lui ­Varlaam, care nu este un isihast.

După aceste explicaţii nu este greu să înţelegem corect teza pe care Sfântul Grigorie Palama a dezvoltat-o în scrierile sale despre problema rugăciunii şi a curăţirii inimii în vederea unirii cu Dumnezeu. Susţinând că unirea cu Dumnezeu este cultivată şi apoi desăvârşită de forţa rugăciunii, el nu o atribuie puterii personale a omului, ci o pune în relaţie cu această virtute umană, care oferă mediul prealabil lucrării de înnoire a fiinţei umane prin harul lui Dumnezeu (Georgios Mantzaridis, La doctrine de Saint Grégoire Palamas sur la déification de l’être humain). Rugăciunea nu este nicidecum o metodă magică, ci un mijloc duhovnicesc de a-l ridica pe om la Dumnezeu: „Nici cântarea de psalmi, nici rugăciunea nu ne pot mântui prin ele însele, ci numai puterea lui Dumnezeu, înaintea Căruia se săvârşesc acestea” (Sfântul Grigorie Palama, Omilia a noua. Despre puterea postului şi a rugăciunii). Noi Îl chemăm pe Dumnezeu în rugăciunile noastre fără încetare, pentru a fi fără încetare cu El (Sf. Grigorie Palama, Triade). „Atunci când isihaştii vorbesc de aducerea minţii în inimă, ei se gândesc nu la dobândirea unei stări mentale de linişte şi concentrare, ci la o transformare care afectează întreaga fiinţă a persoanei. Un semn al acestei intensităţi este că Rugăciunea lui Iisus devine, în cele din urmă, atât de mult parte a celui care se roagă, încât nu mai e nevoie de atenţie conştientă. Devine «singură lucrătoare» precum bătaia inimii şi ritmul firesc al respiraţiei” (David Bradshaw, Metafizica energiilor necreate şi schisma Bisericilor).

Un extaz al tăcerii interioare

Dacă Varlaam vedea o identitate între rugăciunea neîncetată şi cea curată, Sfântul Grigorie ­Palama susţine că rugăciunea neîncetată este altceva decât rugăciunea curată sau mintală, în vremea căreia mintea nu mai are nici o idee. Nici un gând, afară de gândul fără formă la Dumnezeu. Pentru a accede la contemplaţie, omul trebuie mai întâi să parcurgă un stadiu negativ de purificare intelectuală (John Meyendorff, Introduction à l’ étude de Grégoire Palamas). Sfântul Grigorie Palama cunoaşte ca o treaptă superioară teologiei negative un apofatism mai deplin şi mai existenţial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în faţa misterului divin, înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina dumnezeiască de sus (pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica): „Apoi după ce mintea a lepădat pe încetul aceste legături ca şi cele cu lucrurile mai înalte decât acestea, iese întreagă din toate cele ce sunt, în vremea rugăciunii curate. Această ieşire este cu mult mai înaltă decât teologia prin negaţie. Căci e proprie numai celor ajunşi la nepătimire. Dar încă nu are loc unirea, până ce Mângâietorul nu va lumina de sus celui ce se roagă, şezând în foişorul vârfurilor naturale ­(firii) şi aşteptând făgăduinţa ­Tatălui şi până ce nu-l va răpi astfel prin descoperire spre vederea luminii. Iar această vedere are început şi cele ce sunt după început, care se deosebesc între ele, după cum sunt mai obscure sau mai limpezi. Dar sfârşit nu are. Căci înaintarea ei merge la nesfârşit, ca şi a răpirii în descoperire. Căci altceva este iluminarea, altceva vederea clară a luminii şi altceva vederea lucrurilor în lumina în care şi cele de ­departe vin sub ochi şi cele viitoare se arată ca existând” (Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Despre sfânta lumină).

Dintre etapele nenumărate ale vederii în care se va înainta în viaţa viitoare la nesfârşit, Sfântul Grigorie Palama numeşte aici trei: iluminarea, ca o vedere fulgerătoare, de un moment, vederea clară a luminii întinse peste tot şi vederea lucrurilor, a împrejurărilor, relaţiilor şi stărilor sufleteşti prezente şi viitoare, în varietatea bogăţiei lor infinite. Rugăciunea, ea însăşi, mai spune părintele Dumitru Stăniloae, are mai multe trepte, fiecare corespunzând uneia dintre treptele urcuşului duhovnicesc pe care se află omul. Căci rugăciunea trebuie să însoţească pe om permanent în urcuşul său. Desigur, între rugăciunea neîncetată şi rugăciunea curată sau mintală este o strânsă legătură. Nimeni nu poate ajunge la rugăciunea desăvârşită dintr-odată, care este rugăciunea curată, dacă nu s-a obişnuit să aibă mereu pe Dumnezeu în cuget, dacă nu i-a devenit o dulceaţă gândul la Dumnezeu. De aceea, rugăciunea curată, spune părintele Stăniloae, nu e decât „flacăra care se ridică din ce în ce mai sus din focul rugăciunii neîncetate”.

Trebuie să luptăm cu gândurile din jurul rugăciunii

Rugăciunea curată sau mintală nu mijloceşte o cunoaştere a lui Dumnezeu prin făpturi, ci prin adâncurile sufletului propriu, prin „inimă” - aceasta e propriu-zis o simţire directă a Lui. Mintea ce vrea să se întoarcă spre inimă găseşte anevoie locul ei, spune părintele Dumitru Stăniloae. Trebuie să lupte mult cu gândurile din jurul ei, ca să-şi facă drum spre ea şi s-o deschidă. Adică mintea îşi recâştigă greu obişnuinţa de a privi prin inimă spre Dumnezeu, de a se preocupa cu El, de a-şi redeschide ochiul a cărui funcţiune este să vadă cele spirituale. Când lucrarea minţii obişnuită să se ocupe cu cele exterioare şi-a recâştigat obişnuinţa de a se preocupa de Dumnezeu, când s-a întors adică deplin în interior, în inimă, deschizând-o pe aceasta, atunci ea se întâlneşte acolo faţă în faţă cu Dumnezeu, fără să-L vadă prin vreo imagine, sau să-L cugete printr-un concept, ci trăind prezenţa Lui direct, sau simţindu-se în prezenţa Lui. Pătrunzând în inimă, dă de Iisus Hristos aflat acolo de la botez. Cu alte cuvinte, lucrarea conştientă a minţii pătrunde în supra- sau transconştientul nostru, în care se află harul lui Iisus Hristos şi pune în lucrare marile comori de acolo şi capacitatea de a sesiza realităţile dumnezeieşti. Căci se pune într-o comunicare vie cu Hristos Însuşi, izvorul tuturor puterilor şi înţelesurilor mai presus de fire.