Mitropolitul Iacob Stamati, ilustru cărturar şi desăvârşit filantrop

A aduce în actualitate figura vrednicului păstor şi patriot Mitropolitul Iacob Stamati al Moldovei la împlinirea, în anul recent încheiat, a 270 de ani de la naşterea sa este un act de obligaţie morală sau chiar temerar. Însuşirile personalităţii sale sunt atât de numeroase, încât nu se pot cuprinde în simple evocări ocazionate de diferite evenimente istorice sau culturale. Mai puţin menţionat în studii sau lucrări recente, ne apare astăzi amintirea marelui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, nu numai ca posesor al unor înalte calităţi, ci și ca răzbătător al istoriei prin faptele sale.

Iacob al II-lea „Nemțeanul”, cum mai este cunoscut, s-a născut în anul 1749 în micul sat ardelenesc Gledin, aparţinând comunei Monor, din tărâmul Bistriţei-Năsăud. Părinţii, ciobani de neam, aveau o mare dragoste de cele sfinte. Acest neam de iubitori de Dumnezeu mai cuprindea un râvnitor, pe Cuviosul Pahomie, unchiul viitorului mitropolit, egumen în Lavra Neamţului, canonizat ulterior, întemeietor al Schitului Pocrov. Într-o vreme în care Ortodoxia era prigonită de către autorităţile austro-ungare, tânărul Ioan trece munţii în Moldova cu familia în anul 1760. Asemeni unchiului său, tânărul Ioan se îndreaptă către Lavra Neam­ţului, unde, după trei ani de ucenicie, în care a dovedit o hotărâre de nezdruncinat în a îmbrăca haina slujirii lui Dumnezeu, este tuns în monahism la nici 15 ani, cu numele de Iacov (Iacob). Învăţase limbile greacă, slavonă, latină și îl citea pe Montesquieu, preocupându-se de ridicarea sa spirituală. Ajuns ierodiacon, deprinde multe calităţi, care l-au impus în fața marii obşti de la Neamţ ca econom şi apoi dichiu al mitropoliei.

Un ierarh ardelean în Moldova

Devine primul episcop ardelean din Moldova, în 1782, întărind conştiinţa de neam şi credinţa între provinciile istorice într-o vreme în care Ortodoxia fusese aproape definitiv desfiinţată în Transilvania. La trecerea la Domnul a predecesorului său Inochentie, Episcopia Hușilor fusese deposedată de bani şi bunuri, inclusiv cele personale ale ierarhilor sau ale credincioşilor, de către domnitorul Alexandru Mavrocordat, eparhia rămânând cu o mare datorie. Noul Episcop Iacob, cu un demn curaj, se revoltă şi întocmeşte un mare pomelnic, sculptat în formă de triptic, al episcopilor şi domnitorilor care au ajutat episcopia, înfierând şi fapta domnitorului. „Până astăzi țipă această nedreptate din pomelnicul Episcopului Iacob”, consemnează mai târziu ierarhul academician Melchisedec Ștefănescu despre jaful domnitorului care, supus condamnării acestui demers, sfârşeşte prin fugă în străinătate. Prin priceperea şi spiritul său gospodăresc, Iacob reuşeşte să achite datoriile şi, mai mult chiar, ctitoreşte un nou palat episcopal, în funcţiune şi astăzi, înzestrând biserica episcopală cu veşminte, icoane şi vase liturgice, pictând şi catapeteasma. Pe banii lui aduce, în 1787, de la Sfântul Munte Athos, mâna dreaptă a Sfintei Mucenițe Chiriachi, pe care a ferecat-o în argint. Primeşte moşii, pe unele le cumpără sau le arendează, i se închină Schitul Averești, toate pentru refacerea materială a episcopiei. Menţine legăturile cu Ardealul, chemând pentru construcţia palatului episcopal pe arhitectul transilvănean Herr Leopold, și îl are alături pe medicul şi apoi biograful său, Andreas Wolf. 

„Şcoala nu este azil”

Se preocupă permanent de ridicarea nivelului religios-moral al credincioşilor. Trimite o scrisoare pastorală în 1785 către preoţii din eparhie, cu multe îndemnuri privitoare la îndeplinirea slujbei, cu îndrumări privind purtarea preotului faţă de enoriaşi, înfrumuseţarea şi curăţirea locaşurilor de cult, menţionându-se, conform spiritului său responsabil, şi sancţiunile ce urmau neîndeplinirii acestor norme. Se preocupă de formarea şi sporirea duhovnicească a tinerilor doritori de carte, acordându-le un mare sprijin celor silitori. „Şcoala nu este azil”, adaugă autorul. Are respect pentru înaintaşi, posedând şi un spirit vizionar, hirotonind pe ucenicul său, Veniamin Costachi, care la nici 24 de ani devine cel mai tânăr Episcop al Bisericii Ortodoxe Române, un demn urmaş al său. Datorită înaltei sale ţinute morale, este chemat în medierea multor pricini de posesii ale moşiilor, de stabiliri de hotare sau alte pricini, chiar ale altor episcopii. Nu hirotoneşte ca duhovnici decât preoţi trecuţi de 40 de ani, şi aceasta cu mare greutate, după o adâncă cercetare.

În 1792 este ales Mitropolit al Moldovei, fiind apreciat de însuşi sultanul Selim al III-lea pentru firea să generoasă. Mitropolitul Iacob răscumpărase cu banii săi 500 de prizonieri turci, pe care îi trimisese la Constantinopol, în urma războiului ruso-austriaco-turc, recent încheiat. Această apreciere trebuie interpretată în contextul complicat al relaţiilor ruso-turce, existente după pacea încheiată la Iaşi în acel an. De altfel, Mitropolitul Iacob a reprezentat, în acele vremuri tulburi, un factor de stabilitate, slujind sub nu mai puţin de cinci domni. Încă din primul an de păstorire, îl găsim semnând un hrisov alături de domnitorul Ipsilanti, de interzicere a vânzării de pe moşii a robilor argintari şi lingurari. 

Continuă activitatea sa de bun gospodar, ridicând din temelii, pe baza planurilor palatului episcopal de la Huşi, impunătorul palat al mitropoliei, în care integrează paraclisul. Îl aduce în acest scop tot pe arhitectul Herr Leopold, reparând şi cele două biserici din cadrul mitropoliei: Stretenia şi „Sfântul Gheorghe”. Cumpără mai multe moşii pentru mitropolie, chiar din banii săi, iar într-una dintre prăvăliile zidite tot de el, înfiinţează o spiţerie, o noutate pentru acele vremuri. Sprijină artele, aducând pentru pictarea unor icoane din vechea mitropolie şi a altei ctitorii, Biserica Banu, pe renumitul pictor Eustatie Altini, macedonean de origine. 

Biserica Banu, „a Mitropolitului”

Biserica Banu sau „a mişeilor” este zidită din temelii de către Mitropolitul Iacob Stamati. O bisericuţă de lemn ce se afla în avansată stare de degradare era ctitoria banului Savin, de unde-i vine şi numele, în 1705. Este aleasă spre refacere de către mitropolit, în conformitate cu marele său spirit filantropic, deoarece era patroana „calicilor”, umilii loviţi de soartă. Se afla pe strada vămii, unde îşi avea sediul această nenorocită breaslă. Mitropolitul stabilește o cotă din venitul vămii din apropiere pentru aceasta, deoarece nu se putea întreţine singură. Alege să reconstruiască respectiva biserică, numită apoi chiar „a Mitropolitului”, donând împreună cu alţi enoriaşi o importantă sumă de bani. Înzestrează biserica cu numeroase obiecte de cult, ce se mai păstrează şi astăzi, cu diferite proprietăţi, incluzând şi un teren înconjurător, devenit cimitir al multor personalităţi ieşene. A fost un reper de moralitate al urbei, având preoţi profesori precum I. şi C. Vasiliu sau Leahu ori Mihail. Dumnezeu a rânduit ca ea să nu dispară şi astăzi să fie consolidată miraculos din temelii şi restaurată prin grija preotului paroh Dumitru Merticariu, devenind astfel un important reper arhitectonic al Iaşiului, care şi datorită înființării muzeului de la demisol reprezintă un adevărat spirit european, inspirat de ctitorul său. Urmând şi voinţa primului ctitor, impresionantă este ultima sa dorinţă din testament, ca niciodată Biserica Banu să nu fie închinată mitropoliei, vreunei episcopii sau mănăstiri greceşti, ci „să rămâie a patriei”, cu recomandarea expresă de a se sluji numai în limba naţională. Este singura biserică unde de-a lungul timpului s-a slujit doar în limba română. 

Preşedinte al Epitropiei Şcolilor

Grija sa părintească asupra şcolilor existente în Moldova se vede în raportul către domnitorul Ipsilanti din 1800, unde, în calitate de preşedinte al Epitropiei Şcolilor, face diferite recomandări didactico-pedagogice şi practice în legătură cu procesul de învăţământ, chiar şi pentru Academie. Limba de predare se prevedea a fi greaca sau franceza. Disciplinele erau foarte variate, de la cele umaniste la cele exacte. Elevii se recrutau din toate păturile sociale. Cei săraci beneficiau de întreţinere gratuită, „având în vedere silinţa la învăţătură”. Pentru cei silitori se acordau recompense. Elevii bolnavi urmau să fie trataţi de „doftorii poliţiei (ai oraşului) fără plată”. Mitropolitul Iacob propune ca şcoala domnească să fie înzestrată cu bibliotecă şi fiecare negustor care aduce în ţară cărţi nou apărute să fie dator a da un exemplar pentru această bibliotecă, la jumătate de preţ. Dascălii şi elevii să fie scutiţi de orice fel de taxe. Lui i se datorează şi înfiinţarea în anul 1803 a micilor şcoli de meserii sau ateliere, iniţiate de Al. Moruzi (a doua domnie), de la mănăstirile Agapia sau Văratec. Astfel se distinge ca un adevărat propovăduitor al culturii şi cunoaşterii naţionale, aplicând metode iluministe moderne. Sprijină activităţile tipografice, înfiinţând Tipografia Mitropolitană în 1794, aici apărând cărţi de cult şi didactice. 

Un ierarh milostiv

Se interesează despre starea preoţimii din vremea sa. Andreas Wolf consemna că multor preoţi săraci le ierta ploconul vlădicesc, iar altora le dădea ajutoare. Credincioşilor săraci, orfanelor şi văduvelor le făcea multe milostenii. „Mai multe sute de văduve în mizerie şi orfani – scria Wolf – au fost salvaţi de la inaniţie prin generozitatea sa. Fiice de boieri sărace, dar virtuoase, au primit de la el daruri de nuntă, de la 10 la 20 de pungi: fără acest sprijin ele trebuiau să rămână necăsătorite. Oriunde întâlnea nefericiţi, îi ajuta. Câţi flămânzi n-a hrănit şi câţi goi n-a îmbrăcat? Toate acestea le-a făcut fără zgomot, fără a-şi da aerul unui binefăcător, fără a avea nevoie de mulţumirea celui pe care-l salvase… Desigur că Iacob şi-a găsit cea mai înaltă satisfacţie în binefaceri, şi anume să nu ştie stânga ce face dreapta.” 

Ca un adevărat părinte, Mitropolitul Iacob a fost atât pentru fiii săi duhovniceşti, cât şi pentru familia sa după trup un reper moral, crescând o pleiadă de preoţi şi cărturari. În afara nepotului său, paharnicul Toma Stamati, care îi traduce unele cărţi şi îl ajută la ridicarea Bisericii Banu, sau fiului acestuia, poetul basarabean Constantin Sta­mati, nu trebuie să-l uităm pe fratele mitropolitului, Gheorghe Stamati, preot la Biserica Banu, al cărui fiu Dumitrache, paroh la Biserica Uspenia din Botoşani, îl botează pe Eminescu în 1850. Fiul acestuia, preotul Gheorghe Stamati, protopop tot la Uspenia, îl are urmaş pe profesorul de muzică psaltică din Râmnicu Vâlcea, Ioan Stamati, prieten cu Anton Pann. Toţi aceștia au obârşia în Ungurenii Botoșanilor, sat amintind de originea ardeleană a întemeietorilor săi. O întreagă pleiadă călăuzită spiritual de acest mare mitropolit.

Mitropolitul Iacob Stamati a trecut la Domnul în 9 martie 1803, la numai 54 de ani, după cum reiese din inscripția de pe piatra tombală aflată în nord-vestul pridvorului deschis al Bisericii „Sfântul Gheorghe”, Catedrala veche Mitropolitană din Iași. Fie-i veşnică amintirea din neam în neam!

„La patronul Mitropolitului Iacob Stamati, al Moldovei”

În Anul omagial al pastorației părinţilor și copiilor avem datoria să ne amintim poezia pe care i-a închinat-o Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul: „Într-o sală îmbrăcată/ Cu icoane şi cu flori,/ Ospătează feţe-alese/ De ierarhi şi dregători/ Iar în capul mesei şade/ Bucuros Mitropolitul,/ Cel iubit de tot norodul,/ Iacob îmbunătăţitul./ Este ziua lui cinstită/ Şi de asta - negreşit -/ Cele mai înalte feţe/ Din Moldova au venit./ Închinând mesenii veseli/ La pahare de vin vechi,/ Un diacon îi şopteşte/ Lui Vlădica la urechi:/ „Să mă iertaţi, Prea Sfinţite,/ O bătrână de la ţară,/ Ar dori ca să te vadă/ Şi de mult aşteapt-afară.~/ Întru inima lui mare/ Şi cu nobilă simţire,/ Se trezeşte dintr-o dată,/ O duioasă presimţire!/ Şi privind pe geam, la poartă,/ Ca să se încredinţeze,/ A zâmbit cu duioşie,/ Începând să lăcrimeze./ Toţi se uită cu mirare,/ Neînţelegând de fel,/ Când el spune la Diacon,/ S-o aducă către el./ Fără multă zăbovire,/ S-a ivit o bătrânică,/ În costumul de la munte;/ Cu opinci şi cu sarică./ Gârbovă, cu traista-n spate,/ Ea păşeşte cam agale,/ Sârguindu-se să calce/ Tot pe-alăturea de ţoale!/ Ajungând lângă Vlădica,/ Dânsul s-a sculat grăbit/ Şi primind-o, i-a dat locul/ Cel din dreapta, mai cinstit./ - „Iaca, Mamă, (zice dânsa)/ Am ştiut că ai patron/ Şi-am venit pe jos de-acasă/ Să-ţi aduc un mic plocon./ Uite colo brânzişoară/ De la noi, de la obcină,/ Şi prea multă sănătate/ Cei de-acasă îţi închină!~/ Toţi se uită cu mirare/ La Înaltul Prea Sfinţit,/ Parcă vrând ca să-l întrebe/ Despre babă, ce-a păţit!/ Pricepând a lor mirare,/ El cu chipul zâmbitor/ Şi cu buze tremurânde/ A rostit către sobor:/ Preacinstiţilor mei oaspeţi!/ Nu vă mai miraţi aşa!/ Iată, bătrânica asta/ Este însăşi mama mea!/ Dacă astăzi sunt la cinste,/ Asta-i datorită ei,/ De la dânsa am eu viaţa/ Şi smeritul obicei./ Ea m-a legănat pe braţe/ Şi la piept m-a alăptat,/ Ea mi-a dat întâi povaţă,/ Crezul ea m-a învăţat./ Respectaţi sarica asta,/ Care vine de la oi,/ Datorită ei sunt astăzi/ Ca Păstor ales de voi./ Astăzi eu împart cu dânsa/ Cinstea mea cuviincios/ Şi vă rog, gustaţi cu toţii/ Din smeritul ei prinos!/ Deci, vorbind aşa Vlădica,/ Face semn la omul său/ Ca să dea la fiecare/ Caşcaval de la Rarău”.