Mitropolitul Nifon Criveanu - poveţe pastorale despre rugăciune

Beneficiară a unei tradiţii seculare de rugăciune, mărturisire, învăţătură şi pastoraţie ortodoxă, zona Olteniei se bucură astăzi de roadele culese de la marii săi părinţi duhovniceşti, slujitori şi mărturisitori ai adevăratei credințe în Mântuitorul Hristos. Învăţăturile înaintaşilor, deprinse din vasta lor experienţă duhovnicească, au rămas ca moştenire prezentului încercat de mulţimea frământărilor şi provocărilor seculare.

În Cetatea Băniei, Dumnezeu a rânduit să reaşeze un nou început pastoral pentru credincioşii din Oltenia, la 7 noiembrie 1939, prin hotărârea şi votul unanim al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înfiinţată Mitropolia Olteniei, primindu-l ca mitropolit şi arhiepiscop ales pe Nifon Criveanu, vrednic păstor până la acea vreme al Episcopiei Huşilor (12 decembrie 1939). A fost instalat în Catedrala Mitropolitană din Craiova la data de 21 decembrie 1939, redeschizând astfel o nouă perioadă istorică de pastoraţie şi mărturisire pe meleaguri oltene. Această mare bucurie nu avea să dureze mult, dat fiind faptul că, odată cu instaurarea regimului comunist, marele nostru mitropolit a devenit prin autoritatea sa pastorală persona non grata în planurile regimului ateist. După insistenţe susţinute, vlădica Nifon a fost scos din scaun, expulzat la Mănăstirea Cernica, Mitropolia Olteniei fiind în consecinţă desfiinţată (29 mai 1945).

„Împărăţia muncii“

Anvergura duhovnicească a vrednicului de pomenire Mitropolit Nifon Criveanu se afirmă în primul rând prin cronica istorică a evenimentelor la care a fost părtaş. O importantă parte a acestei mărturii cuprinde şi însemnările sale: studii, articole, pastorale şi lucrări de autor, pecetluite cu semnătura sa. Între ele, în mod aparte una reflectă viziunea sa practică asupra rugăciunii. Colecţia de cuvântări, intitulată sugestiv Împărăţia muncii a fost publicată în anul numirii sale ca Mitropolit al Ol­teniei (1939). Publicată în primă ediţie la „Tipografia Cărţilor Bisericeşti” din Bucureşti, lucrarea exprimă vasta sa experienţă pastorală, dobândită în calitate de Episcop de Huşi.

În vrednicia de arhipăstor, Nifon Criveanu a căutat să imprime preoţilor pe care îi avea în grijă calităţile esenţiale ale unei slujiri fără cusur, vrednică de plata Păstorului cel
mare. El schiţează în acest sens principalele îndatoriri duhovniceşti ale păstorului de suflete, între cele mai importante numărându-se „rugăciunea liturgică”. Preotul este aşadar „oficiant al Jertfei celei fără de sânge, săvârşitorul Sfintelor Taine şi al Sfintei Liturghii, organul sfinţitor şi transmiţător al Duhului Sfânt, prin care se dau darul şi binecuvântarea cerească, slujitorul vieţii oamenilor, putând atinge cu mâna sa Trupul Domnului Hristos - ceea ce nici îngerii, heruvimii şi serafimii din ceruri nu o pot face; om consacrat pe de-a întregul lui Dumnezeu şi Bisericii Sale, «om născut pentru a dărui şi a se dărui», omul chemat a aduce jertfă şi a se jertfi, colaborator cu Domnul Hristos în opera mântuirii - credincioşii creştini murmură şi se întristează la gândul şi priveliştea că preotul uneori jertfeşte cele spirituale pentru cele materiale, oficiază fără cucernicie ca într-un templu păgân, se consacră strângerii de bunuri pământeşti, este gata mai degrabă a lua decât a da, se face colaborator cu vrăjmaşii Bisericii în lucrul de pieire a sufletelor oamenilor? El care se cade să fie săvârşitorul numai al binelui, transmiţător numai de daruri şi de binecuvântare!” (Împărăţia muncii, pp. 8-9).

Glasul clopotului

Tot în duhul rugăciunii liturgice, Mitropolitul Nifon Criveanu a vorbit în scrierile sale despre „Glasul clopotului”, semn sfinţit de chemare a credincioşilor în duminici şi sărbători. În această muzică liturgică, omul este chemat să retrăiască „originea şi menirea sa ontologică”, fiind plăsmuit de Dumnezeu „pentru veşnicie şi înzestrat cu suflet nemuritor”. De aceea, glasul clopotului este totodată o bornă acustică a intrării în timpul liturgic, definind preocuparea firească a omului pentru „cele spirituale şi veşnice”. „Glasul clopotului este adesea şi glasul rugăciunii noastre a credincioşilor” - mai spune mitropolitul - „ce se înalţă din sfânt lăcaşul bisericesc, unde suntem adunaţi la rugă, către Înălţimile cereşti, către Cerul milostiv, de unde aşteptăm mila şi ajutorul lui Dumnezeu în greutăţile şi suferinţele vieţii pământeşti. Este imnul nostru de preamărire a lui Dumnezeu Atotputernicul şi de slăvire a mare încuviinţatului şi sfântului Său nume” (Împărăţia muncii, p. 26).

Pe lângă rostuirea lui în anunţarea rugăciunii liturgice, vrednicul arhiepiscop arată şi alte momente anunţate de „glasul clopotului”: la moartea unui creştin - ca „rugă a Bisericii, a Maicii noastre a tuturor, pentru iertarea păcatelor unuia dintre fiii săi, ajuns la capătul drumului vieţii”; în vreme de furtuni mari - arătând „ruga smerită a oamenilor neputincioşi ca Dumnezeu să treacă cu vederea şi să ierte fărădelegile lor, să potolească stihiile, să tacă vânturile, să oprească grindina, să potolească furtuna, să alunge norii ameninţători”; în vremuri de năpaste şi de urgii - atunci glasul clopotului „plânge durerea şi neputinţa oamenilor în faţa urgiei Dumnezeieşti, implorând şi cerând de la Dânsul milostivire”; în vremuri de războaie şi de năvăliri ale vrăjmaşilor - „este un îndemn, un comandament moral şi patriotic la biruinţă cu preţul oricăror jertfe omeneşti” (Împărăţia muncii, pp. 27-29).

Gândul la moarte

Într-o altă cuvântare, împărtăşită mai întâi credincioșilor ca necrolog, venerabilul Mitropolit Nifon Criveanu actualizează o frumoasă temă de rugăciune niptică, permanentizarea introspectivă a gândului la moarte: „Gândul la moarte este de folos. Este binefăcător pentru om. El este un semnal de oprire şi un îndemn. El ne opreşte de la rău şi ne apropie de bine. El ne desprinde de pământ şi de la cele pământeşti şi ne face să dorim Cerul şi cele cereşti. El ne întoarce de la patimi şi plăceri lumeşti şi ne îndeamnă să preţuim mai mult poruncile şi voia lui Dumnezeu. Gândul morţii, ca o frână, ne împiedică să alunecăm pe povârnişul pierzării de veci şi, cunoscând că viaţa e scurtă, ne grăbim să lucrăm şi mai intens pentru mântuirea sufletului. «Nu vom mai trăi pentru pământul care trece, ci pentru Cerul care se apropie. Gândul acesta ne face tari în încercări, curajoşi în nenorociri şi voioşi în speranţele noastre»” (Împărăţia muncii, pp. 126-127).

Mitropolitul Nifon îşi întărea credincioşii prin socotirea valorii mântuitoare a morţii. Plin de nădejde, de credinţă şi de dragoste creştină, el va concretiza aceste îndemnuri pastorale, dovedind în anii de prigoană că adevăratul şi cel mai mare câştig al vieţii pământeşti este acela de „a muri în Domnul, adică în credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ne-a răscumpărat din vina şi osândirea păcatului” (Împărăţia muncii, p. 128). La 14 iunie 1970, după Sfânta Liturghie, marele mărturisitor şi arhiereu al Bisericii noastre şi-a dat obştescul sfârşit, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica.

Alături de această frumoasă lucrare de teologie pastorală - Împărăţia muncii -, între însemnările Părintelui Mitropolit Nifon Criveanu sunt de amintit şi următoarele ti­tluri: „Calea vieţii”; „Spre fericire”, „Din viaţa Sfântului Nicolae”, „Patimile Mântuitorului”, „Puterea unui copil”, „Cugetări şi maxime”, „Pământ Sfânt”, „Pe drumul datoriei”, „Carte de rugăciuni”, „Pace pre pământ”. Interzise în perioada comunismului ateu, cărţile Mitropolitului Nifon au fost readuse la viaţă după Revoluţia din 1989.