Mutarea la Mănăstirea Neamț a obştii Sfântului Cuvios Paisie

În primăvara anului 1779, domnitorul Moldovei, Constantin Moruzi, a poruncit să se facă o strângere de fonduri pentru pregătirea vizitei la Iași a unei persoane importante. Vizita programată nu a mai avut loc, iar o parte din banii strânși pentru acest eveniment au fost donați obștii Sfântului Paisie de la Secu. Împreună cu banii, domnitorul i-a trimis stare­țului și o scrisoare prin care îi cerea să spună ce nevoi are mănăstirea.

Sfântul Paisie i-a răspuns, cerându-i suma de cinci sute de lei pentru ridicarea a patru chilii ce erau necesare: croitoria, ciubotăria, țesătoria și una în care urma ca Ilarion Dascălul să țină cursuri de limbă greacă veche pentru monahii tineri din obște în vederea pregătirii lor pentru efectuarea de traduceri patristice. Domnitorul, vrând să împlinească această cerere, a hotărât discutarea despre donație în Divan. Boierii, auzind cererea Sfântului Paisie, i-au spus domnitorului că sunt de acord cu acordarea ajutorului de cinci sute de lei, dar că ar fi mai potrivit ca obștea să se mute la Mănăstirea Neamț. Ei aveau acest gând din cauză că viața la Mănăstirea Secu era foarte grea deoarece era așezată într-un loc în care se ajungea cu mare greutate. Ei considerau că după ce starețul Paisie nu va mai fi, soborul se va destrăma.

Auzind propunerea boierilor, domnitorul a trimis pe unul dintre aceștia la Mitropolitul Gavriil Calimachi să-l întrebe dacă dă binecuvântare pentru mutarea soborului paisian la Neamț. Mitropolitul și-a dat acordul, spunând că aceasta este voia lui Dumnezeu. La 1 iunie 1779 a venit de la Iași la Secu un monah care l-a vestit pe Sfântul Paisie despre cele hotărâte în Divan. La auzul hotărârii, starețul s-a întristat. El nu ar fi vrut cu nici un chip să le provoace vreo supărare părinților de la Neamț, care ar fi putut să-l considere pe el vinovat de luarea mănăstirii lor. De asemenea, starețul se gândea la pericolele care ar fi putut veni asupra monahilor mai slabi în viețuire într-o mănăstire ca Neamțul, unde se făceau foarte multe pelerinaje. Un lucru greu de realizat era chiar și împărțirea obștii, adică să hotărască cine sunt monahii care merg la Neamț și cei care rămân la Secu.

Dorind să evite aceste ispite care ar fi provocat oarecare tulburare, Sfântul Paisie l-a trimis pe duhovnicul Irinarh de două ori la domnitor cu rugămintea de a fi lăsați să locuiască în continuare la Secu. Moruzi nu și-a schimbat hotărârea, întărind-o chiar prin poruncă și somându-l pe stareț să facă ascultare. Acesta dorea ca, prin mutarea monahilor paisieni la Neamț, felul lor de viețuire să devină cunoscut și altor mănăstiri, nădăjduind ca acestea să îl și urmeze. Nestrămutarea hotărârii domnitorului a fost primită cu mare tristețe de către stareț și de o mare parte din viețuitorii săi. Putem învăța din aceste situații că trebuie să fim în stare de trezvie pe tot parcursul luptei duhovnicești și să nu uităm că diavolul lucrează subtil. De asemenea, putem reține faptul că nu trebuie să ne considerăm deja mântuiți dacă duhovnicul nostru este îmbunătățit.

Făcând ascultare de porunca domnitorului, Sfântul Paisie s-a mutat cu o parte din soborul său la Neamț în ziua de 14 august 1779, lăsând Secu și ceilalți monahi în grija ieromonahului Ilarion. Ajuns la Neamț, starețul a participat la Privegherea pentru Adormirea Maicii Domnului, dar pe la începutul Utreniei a mers să se odihnească, deoarece nu reușise să doarmă de cinci zile din cauza tulburării pricinuite de porunca de a se muta la Neamț. Pentru omul modern pot fi cu adevărat șocante următoarele cuvinte ale starețului Paisie referitoare la somnul de două ore în urma a cinci nopți nedormite: „Iară după priveghere, când a început a se lumina de ziuă, cu nespusă milostivire a Maicii lui Dumnezeu, foarte dulce am dormit ca vreo două ceasuri și foarte mare ușurință s-a făcut capului meu”. Oare cum se simte un om din zilele noastre nu după cinci nopți nedormite, ci numai după una singură? După cele două ore de somn, sta­rețul s-a întors în biserică și a participat la Dumnezeiasca Liturghie. După terminarea slujbei, Sfântul Paisie a primit de la fostul stareț al Neamțului conducerea mănăstirii. De asemenea, domnitorul a hotărât ca monahii care viețuiseră până acum la Neamț să se mute la Mănăstirea Râșca, pentru ca obștea paisiană să nu fie strâmtorată din nici o parte. Cu această ocazie, Sfântul Paisie a dat părin­ților care plecau la Râșca o parte din bunurile mobile ale Neamțu­lui, printre care și o moșie care avea să rămână în stăpânirea lor pe timpul vieții starețului lor.

Acesta, al cărui nume era Varlaam, după ce monahii s-au așezat la Râșca în noul lor loc de viețuire, s-a reîntors la Neamț, unde a stat sub ascultarea Sfântului Paisie și unde a primit schima mare sub numele de Vasile. Acest episod este unul foarte frumos și îl prezintă pe părintele Varlaam ca pe un om de înaltă statură duhovnicească. El nu s-a supărat pe cel care i-a luat locul în mănăstire, ci s-a smerit văzând statura duhovnicească a starețului Paisie și a primit să fie ucenicul acestuia.

Întrucât în zona dintre Mănăstirea Neamț și Mănăstirea Secu erau câteva femei pustnice, Sfântul Paisie a primit binecuvântarea de la Mitropolitul Gavriil Calimachi să le construiască un schit în care acestea să viețuiască, pentru a se îndepărta orice pricină de sminteală. Acest schit este actuala Mănăstire Văratec. Obştea a înflorit foarte mult în timpul stareței Nazaria, care pustnicise mai îna­inte pe muntele Ceahlău și pe care Sfântul Paisie o așezase aici.

Pentru pelerinii care veneau la Neamț, Sfântul Paisie a construit o casă de oaspeți, unde puteau sta și monahii străini. Pentru bolnavi, el a redeschis bolnița care era într-o stare improprie scopului ei. Aici avea ascultare un monah cu numele Onorie, înduhovnicit și foarte apropiat de Sfântul Paisie. Acesta era singurul din toată mănăstirea care avea permisiunea să ia oricând bani din chilia starețului pentru cele necesare bolniței.

Aceasta ne descoperă cât de importantă era pentru Sfântul Paisie grija față de cei aflați în neputințe. La bolniță se făcea curat în fiecare sâmbătă: trebuiau spălate și scoase la aerisit hainele, păturile și așternuturile, iar bolnavii trebuiau să fie spălați pe cap. Întreaga mănăstire se afla într-o curățenie desăvârșită.

Nici la Neamț Sfântul Paisie nu a întrerupt șirul de traduceri din cărțile patristice început la Athos. El și-a menținut și aici obiceiul de a dedica mult timp traducerii. În această perioadă, colectivul de traducători s-a mărit considerabil. A trimis doi monahi, Gherontie și Gheorghe, la Academia Domnească din București pentru a învăța limba greacă veche.

Spre sfârșitul vieții, când din cauza neputințelor trupești nu mai ieșea aproape deloc din chilie, Sfântul Paisie își petrecea diminețile cu duhovnicii, rânduind treburile mănăstirii, iar după prânz nu mai primea pe nimeni și petrecea în rugăciune, în citirea din Sfânta Scriptură și în traduceri din cărțile patristice. Munca lui era cu atât mai dificilă cu cât, în afară de nepu­tin­țele cauzate de bătrânețe și de ploile și frigurile îndurate în tinerețe, el avea toată partea dreaptă acoperită de răni.

Din această perioadă ne-au rămas de la Sfântul Paisie și câteva scrieri cu caracter ocazional, în afară de traducerile sale numeroase: scrisoarea către domnitorul Moldovei, Constantin Moruzi (1779); scrisoarea către părintele Teodosie, arhimandritul Sihăstriei Sofronoiev; prefața la ediția slavonă din 1812 a Cărții Sfântului Isaac Sirul tipărită la Mănăstirea Neamț (1787); răspuns despre nemâncarea de carne către părinții Dorotei și Gherontie (între 1787 și 1791); scrisoarea către preacuvioasa maică Nazaria (24 aprilie 1789); scrisoarea către egumena mănăstirii de maici de la Arzamas; scrisoarea către ucenicii plecați în Rusia despre mutarea sa la Mănăstirea Neamț (1790); „Adeverire pentru rugăciunea minții” (1793); scrisoarea către niște râvnitori, robi ai lui Dumnezeu din Rusia, răspunsuri la oarecare întrebări (1794); „Prea mică alcătuire despre Semnul Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci” (1794).

Prin aceste scrisori îl vedem pe Sfântul Paisie ca rămânând același aprig apărător al Ortodoxiei care era încă din tinerețe. Deși era bătrân și bolnav, el nu căuta deloc la problemele și neputințele sale, ci mereu căuta spre ceea ce era de folos fraților și Bisericii, nesuferind să vadă pe cineva că suferă de vreo boală duhovnicească sau că nu urmează calea cea adevărată a Ortodoxiei. Ajunsese în această perioadă atât de renumit datorită operei sale duhovnicești, încât era numit de către contemporani Paisie „Chinoviarhul”.