Nea Romu, colăcerul din Fierbinţii de Jos

Nunta este ceasul de amiază din viaţa unui om şi cel mai limpede, pentru că în lumina nuntirii se orânduieşte devenirea. Taină din vechime, nunta a fost trăită de român plenar, inconfundabil, profund, în respect şi cinstire, pentru că poartă în sine zidirea Începuturilor. Nunţile noastre nu au fost alaiuri zgomotoase, ci asumări libere ale rodniciei harului acestei taine. "Oglinda" care reflectă chipul asumării sunt tradiţiile şi, dintre ele, oraţiile zugrăvesc poate cel mai fidel acest chip.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis anul trecut, la iniţiativa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ca anul 2011 să fie declarat "An omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii". În lumina acestei iniţiative, am pornit în plină iarnă să aflăm, să vedem ce a mai rămas din nunţile de altădată ale românilor.

Drumurile ne-au purtat prin pustia albă a câmpiei până în satul Fierbinţii de Jos, din Bărăganul ialomiţean, unde

l-am cunoscut pe nea Romulus Vasile Ioneşti, un bătrân de 68 de ani care, întrebat cum îl cheamă, ne-a mărturisit, aproape şoptit, strecurând cu reţinere literele printre dinţi: Romu.

L-am întâlnit la biserică, am schimbat câteva vorbe, apoi am pornit împreună spre casa lui, unde ne-a deschis uşa mătuşa Elena, soţia dumnealui. Am fost invitaţi într-o cameră caldă, cu sobă, cu icoană pe perete, cu macaturi pe pat şi cu multe alte semne ale dăinuirii ţăranului de la câmpie.

L-am întrebat pe nea Romu despre viaţa lui, despre copii şi familie, despre acareturi şi pământ şi mai ales despre nunţi. Iar el ne-a răspuns cu o bucurie nedisimulată, rostuită, cu vorbele într-o curgere firească, ordonată, asemenea ceasurilor petrecute în zilele de iarnă în curtea lui cu orătănii. Şi parcă totul avea alt sens. Totul mustea de taină, de viaţă aşezată după nişte tipare ancestrale pe care credeam că ţăranul le-a pierdut odată cu colectivizarea, cu scoaterea lui din rânduiala firească a lumii, la rându-i rotită după mişcarea soarelui şi vrerea Ziditorului. Şi-n toată această neasemuită bucurie, vorbirea despre nuntă a aprins pe chipul bătrânului o lumină greu de definit, căci el, Romulus Vasile Ioneşti, zis Romu, trăieşte nunta. Trăieşte într-o nuntă din care parcă nu doreşte să mai iasă niciodată. De la el am aflat despre taina nunţii asumate. Despre taina nunţii din Începuturi, rânduită de Însuşi Creatorul lumii, topită în zeci sau poate sute de tipare, din generaţie în generaţie, transmisă prin gura colăcerilor, până ce buchiile pline de harul Domnului au fixat-o şi i-au tălmăcit nemuritoarea-i rodire.

Taina nunţii despre care a vorbit Dumnezeu

Cum ştim, căsătoria a fost rânduiă de Însuşi Dumnezeu încă în Vechiul Testament. Astfel, în cartea Facerii ni se arată că Ziditorul a toate a aşezat căsătoria, chiar de la început, prin cuvintele: "Nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Facere II, 18). El a binecuvântat însoţirea bărbatului cu femeia zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" (Facere I, 28). În Noul Testament, căsătoria este înălţată şi aşezată de Mântuitorul Iisus Hristos în rândul Sfintelor Taine. El a cinstit-o prin aceea că a luat parte la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1-11). Iar de câte ori a găsit bun prilej să grăiască despre căsătorie, El a privit-o ca Sfântă Taină, subliniind importanţa ei prin cuvintele: "Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup, aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Matei XIX, 5- 6).

Iată taina Începutului. Iată nunta din Începuturi despre care Dumnezeu le-a vorbit oamenilor. Iar ei au moştenit-o şi, tot prin viu grai, au transmis-o cu smerenie, cu responsabilitate asumată flăcăilor şi fetelor care îşi părăseau taţii şi mamele pentru a fi "amândoi un trup", familie, taină, nuntire, biserică, la rândul lor.

"Pe vremuri, în perioada asta de iarnă, de câşlegi, cum se zice şi astăzi, adică de dezlegare la dulce, se făceau nunţi. Acuma se făceau nunţile în satele de aici, de pe valea asta a Ialomiţei. Dar credeţi că pe vremea tinereţii părinţilor mei nunţile erau ca acum, cu băutură multă, cu mâncăruri peste mâncăruri? Nu. Ştiţi ce se dădea la nunţi? Varză sau gulie, cartofi sau orez. Tot pe atunci, ginerica, oricât ar fi fost de frig, purta pălărie şi la pălărie un ban. Semn al tinereţii şi al belşugului. Şi tot atunci se ziceau şi oraţiile", ne spune nea Romu.

Pribegia colăcerilor şi taina păstorului biblic

Odată cu nunta, omul îşi cunoştea întreaga măsură, statura lui de slavă şi se angaja "în istorie luând partea trudei comunitare întru rodnicie şi viaţă echilibrată, cununa pe cap şi inelul în dreapta fiind două spărturi prin care omul se trage în univers, cu care atinge şi degustă nemarginile", spunea cândva poetul Ioan Alexandru.

Datorită acestor dimensiuni, taina ce urmează nunţii - moartea - a fost înţeleasă de român tot ca nuntă, ca ecou al nunţii, "atingere a întregului pe mai departe", ca să-l cităm din nou pe poet. Şi în acest context, oraţiile despre care pomenea nea Romu, întreaga desfăşurare a ceremonialului nunţii, capătă înţelesuri adânci, pentru că în fond este vorba despre taina existenţei, închisă în taina nunţii, iar în lumina nunţii omul se adevereşte înţelept.

Aprins de strălucirea unor puternice trăiri, nea Romu începe să rostească oraţiile de nuntă, care se spun de către un colăcer, adică un sol, un înaintemergător al mirelui, în momentul în care alaiul ginerului, cu naşi, călţunari şi alte rubedenii, ajunge pe drum în faţa casei miresei, ce-i aşteaptă pe prispă, împreună cu băiatul cu care a jucat apa:

"Bună dimineaţa cinstiţi socri mari!/ Mulţumim dumneavoastră băieţi militari/ Ce umblaţi? Ce căutaţi?/…, şi nea Romu se adânceşte în rostire, "developând" alegoric drumul iniţiatic pe care tânărul împărat, ajuns la vârsta asumării intrării în taina întemeierii familiei, porneşte la vânătoare, adică într-o călătorie în care nu vânează nimic, ci păşeşte întru cunoaştere, întru cercetare şi găsire a "căprioarei", care să-i fie "soţioară", a florii "Ce-aicea nu-nfloreşte/ Nu rodeşte/ Nici locu nu-i prieşte"… "Şi ne trimise pe noi"…/ Cu toţii să venim/ Floricica din pământ s-o luăm/ S-o ducem la împărat în grădină/ Ca acolo să-nflorească/ Locuâ să-i priască/ Să nu se ofilească".

Floarea descoperită este mireasa care creşte undeva unde nu poate cunoaşte rodnicia. De aceea, cererea colăcerului de a o lua, împreună cu cei "Şase lipani călări/ Pe şase jucani", şi a o duce în grădina împărătească a rodniciei. Adică, acolo unde "Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise" (Facerea II 8). Pribegia colăcerilor este întocmai celei a păstorului biblic după turma pierdută sau a celor trei magi pe urma stelei.

O tulburătoare Facere într-o scriptură populară

Nea Romu s-a oprit, cu ochii privind o închipuită depărtare. Nu în spaţiu, ci în timp. Şi apoi, rememorând şi alte momente din ceremonialul nunţii din zonă, înainte ca mirii să ajungă în faţa altarului pentru a fi cununaţi de preot în faţa lui Dumnezeu, ne-a rostit ceea ce aici, la Fierbinţii de Jos, se numeşte "Dezlegarea". O tulburătoare mărturisire de credinţă ortodoxă, o adevărată Sfântă Scriptură spusă în grai popular, de un bărbat matur, căsătorit, un fel de păstor, în faţa mirelui şi miresei îngenuncheaţi pe o pernă, dinaintea naşilor şi părinţilor. Mărturisire care începe cu Începutul Facerii şi se încheie cu Hristos, Mirele.

Pentru frumuseţea şi profunzimea textului popular, vom reda un pasaj mai mare din această oraţie: "Ascultaţi Dumneavoastră/ Cinstiţi socri mari/ Cinstiţi nuni mari/ Puţinele cuvinte/ De rugăminte/ Se roagă fiica Dumneavoastră…/S-o iertaţi/ S-o binecuvântaţi/ Căci binecuvântarea părinţilor/ Întăreşte casele fiilor…/ Că Dumnezeu, luni, întâia zi,/ A făcut cerul şi pământul şi Edenul/ Marţi l-a-mpodobit cu stele/ Cu luceferi şi marea/ Şi fiarele sălbatice sunt întrânsa/ Joi a făcut Dumnezeu pe strămoşul nostru Adam/ Luând asemănare/ După asemănarea Sfinţiei Sale/ Şi văzând Dumnezeu că nu este bine/ De a locui omul singur pe lumea asta/ I-a dat somn/ Strămoşului nostru Adam./ L-a adormit/ I-a rupt o coastă din stânga sa/ Şi a făcut-o pe strămoaşa noastră Eva./ Şi sculându-se Adam din somn a zis:/ Ce este aceasta, Doamne?/ Iar Domnul i-a răspuns:/ Aceasta este carne din carnea ta/ Sânge din sângele tău/ Se cheamă soţie./ Şi i-a binecuvântat Dumnezeu/ Ca să se înmulţească/ Ca nisipul mării/ Ca iarba pământului./ Mulţi şi mulţi crescură/ Şi se înmulţiră/ Până a venit vremea şi la aceşti doi tineri/ Care şed cu genunchele plecate/ Cu feţele ruşinate/ Şi de Dumneavoastră se roagă/ Cinstiţi părinţi/ Cinstiţi nuni mari/ Să-i iertaţi/ Să-i binecuvântaţi/ Precum a binecuvântat Dumnezeu pe Sfântul Aaron/ De-a-nfrunzit toiagul lui uscat/ Fiind de 99 de ani./ Precum a binecuvântat Dumnezeu pe cei 12 patriarhi/ De

le-au înflorit cununiile pe capi./ Că binecuvântarea părinţilor/ Întăreşte casele fiilor./ Blestemele părinţilor/ Risipesc casele fiilor/… De la cinstita mireasă/ O batistă frumoasă./ Şi un pahar cu vin/ C-aşa-i de la Hristos, amin!"

Pelerinii care poartă sfinţenia nunţii în timp

Romulus Vasile Ioneşti poartă pe mai departe sfinţenia nunţii românilor exprimată atât de convingător în oraţiile pe care le ştie, pe care le-a spus şi pe care le mai rosteşte şi astăzi pe la nunţi. Deşi obiceiurile au pierit, în mare parte, aici, la Fierbinţii de Jos, au rămas cinci "trezorieri" care au grijă ca unele colinde, oraţiile de nuntă şi alte câteva cântece bătrâneşti să nu dispară din "vistieria" satului, care se numeşte memorie colectivă. Ei sunt: nea Romu, Ion Andronache, Alexandru Stancu, Ion Nedelcu şi pr. Gheorghe Radu, parohul satului, cel care, de altfel, reprezintă inima acestui grup de colindători.

Dacă bucuria lor s-ar limita doar la a se întâlni pe drum sau pe la casa vreunuia dintre ei şi a cânta pe la vreo nuntă ca să ştie şi tineretul că cununia este sfântă, lăsată ca taină de însuşi Ziditorul lumii, i-am numi simplu rapsozi populari. Dar ei nu se limitează doar la atât. Ei sunt pelerinii, călătorii acestui început de nou mileniu creştin care aduc bucurie, alinare şi bătrânilor de prin aziluri, dar şi copiilor de prin şcoli. "Suntem mulţumiţi că aşa, cât de cât, readucem tradiţiile în inimile oamenilor. Nu numai celor de vârsta noastră, ci şi tinerilor. Când facem repetiţii, fie la biserică, fie la şcoală, participă şi copiii. Părintele nostru e un dar de la Dumnezeu. Căci vrea să lase ceva în urmă satului al cărui fiu este", ne mărturiseşte colăcerul din Fierbinţii de Jos.

Ochiul lui Dumnezeu de pe porumbarul bătrânului

La plecare din gospodăria sa, nea Romu ţine neapărat să ne arate minunea lui: cel mai bătrân cal din comună. "Are peste 30 de ani. Îl ţin pentru că e de la mine. Şi nici nu-l dau pentru că a fost un cal aşa de înţelegător şi aşa de bun, cum am vrut eu. Merge printre rânduri la prăşit încet, hopa-hopa, după pasul meu. Cum să-l dau?", se întreabă gospodarul.

Înainte de a pleca din curte,

i-am fotografiat calul, orătăniile şi porumbarul, o relicvă demnă de Muzeul Satului, veche de peste o sută de ani. Şi în timp ce nea Romu, colăcerul din Fierbinţii de Jos, încarcă vânjos roaba cu zăpadă, ca să ne arate cât de "verde" este încă, noi privim uşile porumbarului, cu respect, căci de acolo ne priveşte un ochi al lui Dumnezeu, zugrăvit

într-un triunghi de anonimul meşter de-acum peste un veac. Pornim apoi spre oraş, cu nunta din ceruri şi cu cea de pe pământ în suflet, amintindu-ne, din nou, cuvintele poetului Ioan Alexandru: "Nu există rodnicie fără ieşire din sine, fără sacrificiu. Nu există nuntă fără ieşire din matca solitară, acaparatoare. Într-o bună zi, trebuie să pleci. Apele nu mai sunt bune, cerul apăsător. Începe bolirea şi trebuie să ieşi, să te rupi din ţărână pentru alte dimensiuni…"

Da, aşa este, aşa trebuie să fie, căci mirii se rup din matcă, unindu-se pentru a crea o altă matcă, adică o familie, în marea taină a cununiei din faţa altarului, unde preotul îi uneşte în faţa lui Dumnezeu, pentru a se înmulţi, a umple pământul şi al stăpâni…

"Şi văzând Dumnezeu că nu este bine/ De a locui omul singur pe lumea asta/ I-a dat somn/ Strămoşului nostru Adam./ L-a adormit/ I-a rupt o coastă din stânga sa/ Şi a făcut-o pe strămoaşa noastră Eva./ Şi sculându-se Adam din somn a zis:/ Ce este aceasta Doamne?/ Iar Domnul i-a răspuns:/Aceasta este carne din carnea ta/ Sânge din sângele tău/ Se cheamă soţie."

Oraţie de nuntă din Fierbinţii de Jos, Ialomiţa