Nonagenarul pe care credinţa l-a purtat mereu înainte

La 96 de ani împliniţi, ieșeanul Neculai Hristea este plin de viaţă şi se dedică bisericii pe care a slujit-o fără întrerupere, în ciuda realităţilor socio-politice traversate, a opreliştilor şi greutăţilor din timpul regimului opresiv şi ateu. Absolvent în anul 1946 al Şcolii eparhiale de cântăreţi bisericeşti a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, acesta nu a putut profesa „cu acte” ca dascăl bisericesc deoarece, odată cu accederea la putere a comuniştilor, „nu se mai făceau angajări”, după cum ne spune chiar el. Nu a renunţat însă o clipă la vocaţia sa, mărturisindu-şi credinţa fără a avea frică de regim sau de oameni: „Parcă ce puteau să-mi facă?” 

O  eternitate presărată cu momente frumoase şi privaţiuni, împliniri sufleteşti şi greutăţi, doruri şi nostalgii (după anii copilăriei şi tinereţii, după vremurile simple), dar fără regrete. Astfel îşi creionează viaţa, de la măreţia celor 96 de ani împliniţi, ieşeanul Neculai Hristea, un om dedicat bisericii şi familiei. 

Indiferent de vremuri, a urmat principii de la care nu s-a abătut: credinţa în Dumnezeu, respectul faţă de oameni şi dorinţa lucrului bine făcut. „Mereu am făcut lucrurile pe aşezate, cu răbdare şi cumpătare, nu în pripă, nu în grabă”, ne spune, gonind printre gânduri, Neculai Hristea, născut în 1927, cel mai mic dintre cei 12 copii ai familiei Toma şi Paraschiva Hristea din ceea ce se numea atunci „comuna Iaşi”. „Părinţii mei, Toma şi Paraschiva, erau oameni harnici, aveau teren, animale, nu am dus lipsă de nimic în copilărie. Mai târziu s-au mai schimbat vremurile, au venit războiul, foametea... Locuiam chiar aici, peste drum de actuala Biserică «Sfântul Nicolae»-Socola; tata era epitrop la vechea biserică din imediata apropiere (dărâmată mai târziu de comunişti), iar toţi am fost crescuţi după cuvântul şi poruncile Domnului”, îşi aminteşte acesta. 

Patru ani de studiu în cadrul Şcolii de cântăreţi bisericeşti

Astfel, câţiva ani mai târziu, nu a mirat pe nimeni că micul Neculai, cel nelipsit din Sfântul Altar, a dat examen, în 1941, la Şcoala de cântăreţi bisericeşti. „Aşa era pe atunci, cu taxă şcolară; şcoala de cântăreţi funcţiona în curtea Bisericii «Sfântul Ioan Botezătorul», foarte aproape de Teatrul Naţional şi Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Mi-a plăcut la şcoală, dar era şi greu pentru că aveam profesori mai ales preoţi de la mitropolie. La psaltică îl aveam pe Teoctist Stupcanu, care cânta dumnezeieşte, dar avea şi pretenţii de la noi; era sever, învăţam pe de rost toate troparele tuturor glasurilor, ale zilelor săptămânii, ale sfinţilor... ce să mai zic, acum, tinerii sunt mai fluturaşi, aşa, cu cărţile în faţă (râde cu subînţeles, n.r.)”, povesteşte bunicul. 

Nu avea o materie preferată, însă aminteşte de muzică, tipic şi de practică, pe care „unii elevi o făceau la mitropolie, alţii la Bărboi, la Sfântul Ioan Botezătorul, dar mie îmi plăcea să vin la biserica mea”. 

În 1944, în plin război, în zona Iaşilor se dădeau lupte crâncene, iar elevii de la şcoala de dascăli, ca majoritatea populaţiei din Iaşi, au fost nevoiţi să se refugieze în sudul ţării. „A trebuit să plecăm, eu eram premilitar, iar alături de alţi o sută de elevi am plecat spre Craiova. De la Iaşi la Focşani am mers pe jos, făceam câte 25 km pe zi. Am stat acolo de la 25 martie până prin septembrie. Din cauza războiului, au existat întreruperi, şcoala fiind închisă, de aceea am absolvit în 1946. Mai târziu, am făcut şi stagiul militar, doi ani în cap, între 1950 şi 1952, am gradul de colonel în rezervă”, mai spune nonagenarul. 

După război, ordinea politică şi socială s-a schimbat, iar societatea „nu mai avea nevoie de dascăli”, pentru că, oricum, „ei (comuniştii, n.r.) au început a dărâma bisericile”. Noul regim îşi dorea ca omul nou să nu gândească prea mult, ci să îmbrăţişeze ideile comuniste şi credinţa în „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Astfel, Neculai Hristea, deşi avea diplomă de cântăreţ bisericesc, s-a angajat frezor la fabrica „Ţesătura”. O meserie, spune el, care presupunea „să-ţi foloseşti creierul, că lucrai cu o maşinărie” şi, poate şi de aceea, i-a plăcut; totuşi, adevărata sa cale era alta şi nu înceta să o urmeze: duminică de duminică mergea la biserică şi cânta în strană fără a se gândi că acest lucru i-ar putea dăuna. „Era timpul meu liber, membru de partid nu am fost, parcă ce puteau să-mi facă? La serviciu eram muncitor, nu aveam abateri, îmi făceam treaba cu simţ de răspundere şi cu respect faţă de lucrul bine făcut. Şi de aceea nici nu îmi era frică să merg la biserică şi nici că poate să mă pârască cineva”, rememorează bătrânul. 

Sub pretextul că e necesară extinderea fabricii „Ţesătura”, orânduirea a dărâmat, în 1964, Biserica „Sfântul Nicolae”-Socola. Chiar şi în aceste condiţii, Neculai Hristea a rămas statornic în credinţa sa şi a continuat să o mărturisească într-o altă strană - la biserica cu hramul „Schimbarea la Faţă”, cunoscută şi ca Biserica Albă din Iași. 

„Mergem înainte!”

După căderea comunismului, a identificat repede un teren pe care să se construiască o nouă biserică în zona unde a copilărit şi, de atunci, i-a stat mereu alături părintelui Grigore Timoftescu, cel căruia i-a fost încredinţată misiunea de a ridica actuala biserică. „Domnul Neculai Hristea este martor şi sprijin constant încă de când s-a pus prima cărămidă pentru acest sfânt lăcaş. Credincioşii au văzut în el un semn de continuitate între vechea şi actuala enorie, un exemplu viu, palpabil, de statornicie. Dumnezeu l-a înzestrat cu sănătate, minte întreagă, iar celelalte au venit de la sine. Este de un optimism remarcabil, pe el nu-l interesează lucrurile care ne întristează, ci face în aşa fel încât să vadă doar partea bună în ciuda faptului că a trăit vremuri grele - nu ceea ce trăim noi astăzi. Dimineaţa, când vin, îl găsesc aici, organizând şi punând totul în rânduială. Acesta este domnul Hristea, un mare tipicar. Este de atâta timp aici, încât nu ştiu cum ar arăta rutina noastră fără acest om”, mărturiseşte părintele paroh Grigore Timoftescu. 

Ca să întărească cele spuse de părintele Timoftescu cu privire la optimismul său, domnul Hristea intervine, scurt, râzând: „Părinte, mergem înainte!” De altfel, deviza „Mergem înainte!” i-a fost de căpătâi pe parcursul întregii vieţi, pe care a primit-o ca pe un dar, indiferent de greutăţi sau încercări. Şi nu are de gând să se oprească aici, ţintind, cu ajutorul lui Dumnezeu, centenarul: „Eu încă nu vreau să plec. Oricum, nu prea curând, pentru că mi-am propus să-mi serbez centenarul în această biserică (râde, n.r.) şi vă invit să vorbim şi atunci. Dumnezeu este Cel care rânduieşte, însă am simţit mereu în viaţă că El mă iubeşte, că mereu Îşi trimite câte un înger protector şi, de aceea, sunt optimist că la sută mă găsiţi tot aici”.

În fiecare zi de sâmbătă, Neculai Hristea îşi cinsteşte la cimitir părinţii, fraţii, cunoştinţele şi prietenii mutaţi la Domnul: „Sunt atât de mulţi, încât îmi ia jumătate de zi să merg pe la fiecare”; însă, ca un soldat credincios, nu lasă pe nici unul în urmă şi la căpătâiul fiecăruia aprinde câte o candelă şi înalţă o rugăciune. „Cine mai face azi aşa ceva?”, se întreabă, retoric, părintele Grigore, a cărui completare vine imediat: „Oameni precum domnul Hristea, precum părinţii noştri, care reprezintă rădăcinile noastre, trebuie preţuiţi, cinstiţi şi urmaţi. Sunt un exemplu de demnitate şi seriozitate”. 

O viaţă cât o eternitate

De-a lungul vieţii, Neculai Hristea a simţit mereu binecuvântarea lui Dumnezeu şi chiar dacă a traversat perioade grele (război, foamete, comunism), stăruie asupra momentelor fericite, respectiv copilăria, şcoala şi căsătoria cu doamna Angela, mutată la Domnul în urmă cu şapte ani, viaţa tihnită alături de aceasta şi de familia formată din fiul (76 de ani), nora şi nepoata, construcţia bisericii actuale cu numele „Sfântul Nicolae”- Socola. Greutăţile, încercările care au fost, le aminteşte tangenţial, doar pentru a da slavă lui Dumnezeu; în rest, ce este rău, spune Neculai Hristea, e necesar a le „da la spate”, ca să „nu te încarci inutil”. „Eu sunt învăţat să fac lucrurile dinainte, să pregătesc totul, nu să mă precipit. Toată viaţa m-am educat să am răbdare şi am fost prevăzător. De exemplu, căutam să fac în aşa fel încât să am de toate în casă, să fie acolo... astfel eram liniştit. Apoi, cumpătarea şi odihna sunt foarte importante. Chiar şi pe băiatul meu îl mai muştruluiesc, părinteşte, şi acum (râde, n.r.), deoarece cam pierde vremea la meciuri şi nu se odihneşte cum trebuie. Chiar şi la vârsta asta îl întreb dacă a plătit întreţinerea, impozitul, telefonul şi toate celelalte. Eu îmi plătesc tot pentru un an înainte ca să nu am griji sau, cum se zice acum, stres. Stresul te îmbolnăveşte”, subliniază nonagenarul. 

În anul 1990 a primit propunerea de a fi hirotonit diacon, cei patru ani de studiu de la şcoala de cântăreţi permiţând acest lucru, însă a dorit să rămână în slujba Bisericii doar în calitatea de cântăreţ şi paracliser: „Nu îmi pare rău. Eu mereu am avut în viaţă o anumită rutină, iar la biserică veneam şi încă vin de la 6 dimineaţa, pregătesc tot ce este necesar pentru Sfânta Liturghie şi plec ultimul, după ce aşez totul în ordine. Îmi place ce fac”, spune Neculai Hristea. 

Îşi completează viaţa cu rugăciune şi o alimentaţie echilibrată, cu mai puţină carne („prefer dulciurile şi lactatele”). La vârsta lui, Neculai Hristea locuieşte singur într-un apartament din municipiul Iaşi, „care miroase frumos şi e curat ca o farmacie”, este ajutat de familie, în special de nora sa, care este „ca un înger păzitor”. Are, astfel, bătrâneţe liniştită, pe care o trăieşte după o anumită rânduială, printre amintiri: „Păstrez în casă toate amintirile, dar nu cu regrete, ci cu nostalgie şi pentru că sunt parte din viaţa mea. Unora nu le pasă, am văzut de curând că aruncă de toate la gunoi, chiar şi un tablou de nuntă, cu mire şi mireasă (râde, n.r.). Şi la toate acestea, sunt ascultător şi respect ce îmi zic doctorii, merg periodic la controale, mă ştiu toţi de-acum”. 

Aşa după cum spune părintele Grigore Timoftescu, domnul Neculai funcţionează după un alt ceas, are un ritm cu totul diferit de al celor mai tineri, iar acest lucru se datorează faptului că s-a născut în alte timpuri în care încă din copilărie se punea preţ pe educaţie şi pe principii sănătoase. „Sigur că mai există un aspect datorită căruia domnul Hristea se află printre noi şi ne oferă o lecţie de viaţă şi de istorie: s-a adaptat vremurilor, cu răbdare şi speranţă”, subliniază preotul paroh. 

Tot cu răbdare aşteaptă să „bată muchia” la o sută şi priveşte cu încredere spre fiecare zi de mâine, urmându-şi fără preget deviza-i de-o viaţă: „Mergem înainte!”

Renaşterea unei vechi ctitorii

Biserica „Sfântul Nicolae”-Socola a fost construită în zona fabricii „Ţesătura” din municipiul Iaşi, prin contribuţia enoriaşilor şi râvna preotului paroh Grigore Timoftescu, piatra de temelie fiind pusă în anul 1990. Lucrările s-au încheiat şase ani mai târziu, iar între anii 1996 şi 1999 interiorul a fost zugrăvit în tehnica fresco. Catapeteasma din lemn de cireş a fost sculptată după modelul celei de la biserica ieşeană „Sfântul Nicolae”-Domnesc. 

În anul 2000, la Duminica Tuturor Sfinţilor, biserica nouă a fost sfinţită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. 

Sfântul lăcaş a fost ridicat peste drum de locul în care odinioară se înălţa biserica „din Iarmaroc“, unde cânta la strană copilul şi, ulterior, tânărul Neculai Hristea. Dărâmată în 23 aprilie 1964, vechea biserică era atestată documentar încă din anul 1808 şi deţinea în patrimoniu obiecte de cult şi cărţi cu valoare deosebită. 

Ridicarea unei noi biserici, care să preia tradiţia şi hramul acesteia, a fost un deziderat al credincioşilor pe care preotul paroh Grigore Timof­tescu l-a dus la bun sfârşit ajutat îndeaproape de Neculai Hristea. 

Chiar dacă, la începuturile ei, actuala parohie era formată în special din persoane tinere, muncitori la fabricile din zonă, persoanele vârstnice au fost mereu în atenţia şi grija preoţilor slujitori şi a comitetului parohial. „Ne preocupă mereu vârstnicii, atât cei care vin la biserică, cât şi cei care nu pot ajunge... Le asigurăm asistenţă spirituală permanentă şi, pe cât posibil, şi sprijin material în special celor fără venituri sau cu pensii foarte mici, fără familie sau cu diferite boli. Ne străduim să le fim aproape atât la marile sărbători, cât şi pe parcursul anului, când se lovesc de anumite situaţii dificile“, spune părintele paroh Grigore Timoftescu.