Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
Nostalgie și mulțumire la venerabila vârstă de 88 de ani
În anul omagial al pastorației vârstnicilor se cuvine să prezentăm oameni care şi-au trăit viaţa frumos, în credinţă şi nădejde, chiar dacă, la un moment dat, circumstanţele i-au determinat să locuiască departe de ţară. La venerabila vârstă de 88 de ani, doamna Mihaela participă în fiecare duminică şi în zile de sărbătoare la sfintele slujbe în Biserica „Sfântul Ipolit Romanul” și „Sfinții Martiri Brâncoveni” din oraşul St. Pölten, Austria. Octogenara vorbeşte despre rolul Bisericii Ortodoxe în diasporă de formare a cât mai multor parohii pentru a ajuta, astfel, la unirea românilor din afara țării.
Ați petrecut 70 de ani în mai multe localități din România: București (orașul natal), Brezoi (Vâlcea), Sibiu, într-o perioadă marcată de multe prefaceri politice și sociale, Al Doilea Război Mondial, perioada comunistă și cea postdecembristă. Privind retrospectiv, când credeți că ați trecut prin cele mai dificile perioade?
Cea mai dificilă perioadă din viața mea a fost adolescența, între 1953 și 1960. Adolescența este vârsta marilor schimbări, când îți dorești să arăți bine, să ai haine frumoase, prieteni mulți, să fii apreciat, să te distrezi. De aceea, eu consider că sunt foarte importante mediul familial, cultura, societatea din care faci parte, școala și relațiile interpersonale. Am avut probleme materiale, fiind 4 copii - îmbrăcămintea era cusută în casă, cu modificări de la unul la altul. Alimentele se primeau pe cartelă, deci nu exista posibilitatea distracțiilor dorite la vârsta aceea. Dar părinții m-au susținut și m-au încurajat să-mi identific calitățile și să iau deciziile potrivite pentru mine.
Cum se desfășura educația în vremea dumneavoastră?
Educația a fost întotdeauna un punct important în familia noastră. Părinții mei au avut grijă să mergem la școală, să ne cultivăm, să avem o educație cât mai bună. Am avut șansa unor învățători și profesori foarte competenți, pe care i-am îndrăgit mult. Deși în acea perioadă s-a trecut prin reforma școlară, când au avut loc multe schimbări, eu consider că totuși metodele de predare au fost foarte bune. Vorbesc despre învățământul în sine, pentru că activitățile extrașcolare erau reduse.
După anul 1946 v-ați stabilit la Sibiu, un oraș important din Transilvania. Aici v-ați finalizat școala, v-ați căsătorit și ați activat în cadrul Consiliului Județean. Cum v-a marcat viața acest oraș multicultural?
În Sibiu l-am cunoscut pe soțul meu, venit dintr-o familie de medici, el însuși îmbrățișând această nobilă meserie. Am intrat împreună într-un cerc de familii intelectuale, medici, profesori, avocați - unii de origine germană, care ne-au rămas prieteni de atunci. În viață, întâlnești tot felul de oameni, unii vin și pleacă, alții îți ating sufletul și rămân acolo pentru totdeauna. Legat de Sibiu, pot spune că acest oraș cochet avea la vremea aceea un potențial artistic foarte ridicat. Aveai posibilitatea să vizionezi spectacole de teatru și operă, festivaluri de teatru, concerte și multe altele. Mă bucur că am avut ocazia de a-mi dezvolta şi educația artistică, dar și pentru faptul că orașul a beneficiat de o activitate cultural-artistică bogată și diversificată.
La Sibiu ați intrat în contact și cu minoritatea germană? Copiii au învățat de mici această limbă?
După cum am spus mai înainte, am avut prieteni de origine germană, precum și diverse cunoștințe, dat fiind faptul că soțul meu era medic la dispensarul din Șelimbăr, unde majoritatea locuitorilor erau sași. Dar pentru familiile de români nu exista posibilitatea frecventării grădiniței sau școlii cu predare în limba germană. Copiii noștri, care acum sunt amândoi medici stomatologi, au beneficiat, de la vârsta de 4 ani, de ore particulare de limba germană, iar, apoi, la vârstele preșcolară și școlară am reușit, cu multă insistență, să îi înscriem la grădinița și școala germană.
Cum se desfășura viața religioasă din acest oraș al tinereții dumneavoastră?
În primii 2-3 ani de liceu am avut încă ore de religie în orar. După abdicarea regelui Mihai și instaurarea regimului comunist, ateismul a devenit politică de stat. S-au scos icoanele din clase și nu s-a mai predat religie în școli. Se făceau nunți și botezuri acasă, pentru că mulți erau obligați să fie membri de partid și atunci nu intrau în biserică. Eu nefiind membră de partid, eram liberă să merg la sfintele slujbe.
Proveniți dintr-o familie prestigioasă, mai aveți încă trei frați - în București, Passau și München -, toți cu profesii însemnate (inginer, medic și profesor). Când au plecat doi dintre frații dumneavoastră din România şi cum au reușit să devină oameni de succes printre străini?
Frații mei au plecat din România în 1969 și 1980, în Germania. Ambii au învățat limba germană acolo și au reușit prin multiplele trăsături pozitive pe care le au: receptivitate, bunăvoință, responsabilitate, hărnicie și onestitate să se integreze foarte bine, ajungând să profeseze în aceleași meserii ca în țară. Sora mea a lucrat ca profesor de muzică la o școală privată din München, ajutând copiii să-i descopere pe Beethoven, Mozart, Schubert și pe alți mari compozitori și pianiști. Este foarte apreciată de profesori și iubită de toți elevii ei. Prin felul ei plin de înțelegere și blândețe, a ajutat mulți tineri în etape grele ale vieții lor, fiind astfel foarte respectată de părinți. Fratele meu, medic stomatolog, și-a deschis un cabinet privat în Passau, unde, prin multă muncă, seriozitate și competență a ajuns să fie respectat și apreciat de populația acelui oraș.
Ați petrecut 18 ani aici, peste hotare, cum ați reușit să rezistați la pensie printre străini? Călătoriile și vizitele celor dragi v-au fost de ajutor?
Am venit cu soțul meu la fiica noastră, care este stabilită aici de peste 30 de ani. Stăm împreună în aceeaşi casă și nu am fost nevoită să mă descurc singură printre străini. Sigur că îmi este dor de țară, dar, având ambii copii și familiile lor aici, sunt foarte fericită și mulțumită.
Mai aveți legături cu persoane din tinerețea dvs. care locuiesc în țară? Ce diferențe observați între viața vârstnicilor din România și a celor din Austria?
Din cercul prietenilor mei mai apropiați, din tinerețe, mai trăiește unul singur, care a împlinit anul acesta 100 de ani. Din câte știu eu, pensionarii din România, care sunt singuri, se confruntă cu mari greutăți legate de cheltuielile cotidiene, asistența medicală și pensii mici. Aici, în Austria, statul se ocupă mai mult de pensionari, oferindu-le, prin casa de asigurări, o asistență medicală foarte bună și tot felul de activități la un preț accesibil lor.
În opinia dvs., care este rolul specific Bisericii Ortodoxe în diasporă?
După părerea mea, rolul Bisericii Ortodoxe în diasporă este să formeze cât mai multe parohii, să ajute, astfel, la unirea românilor care trăiesc în afara țării. Să mențină cultura și tradițiile românești. Să țină credincioșii aproape de biserică, organizând pelerinaje în România și la Locurile Sfinte. Aici nu sunt biserici ortodoxe în fiecare localitate, cum sunt în țară. Drumul spre biserică este uneori foarte lung și atunci mă gândesc că poate nu toți românii beneficiază de participarea la viața spirituală religioasă așa cum poate ar dori. Eu mă exprim în mod general pentru că, de fapt, fiecare om își găsește singur calea spre Dumnezeu.
Pr. Cătălin Florin Soare este parohul Bisericii „Sfântul Ipolit Romanul” și „Sfinții Martiri Brâncoveni” din St. Pölten și profesor de religie în Austria.