Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Noua capitală a Imperiului Roman

Noua capitală a Imperiului Roman

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 30 Octombrie 2013
Una dintre deciziile majore pe care Sfântul Constantin cel Mare le-a luat în cursul domniei sale a constat în mutarea capitalei Imperiului Roman de la Roma la nou-întemeiatul oraş Constantinopol, situat pe locul anticului Byzantium. Argumentele care au stat la baza deciziei sale, controversele create, precum şi etapele dezvoltării noii capitale vor constitui elementele principale ale materialului de faţă.
 
Istoria îndelungată a Romei drept capitală a Imperiului Roman cuprinde aproape unsprezece secole (753 î.Hr. - 330 d.Hr.). Desigur, în tot acest timp, au existat şi alte încercări de înlocuire a acestui oraş grandios cu un altul care să deservească mai bine interesele economice, politice şi sociale ale vastului conglomerat care alcătuia Imperiul Roman. Roma se afla într-o zonă unde putea fi atacată cu greutate. Orice invadator era nevoit să treacă mai întâi Munţii Alpi sau să forţeze o pătrundere prin intermediul navelor de luptă. Prima variantă întrebuinţa orice efort militar din partea atacatorului, deoarece Munţii Alpi erau greu de trecut şi, chiar dacă această etapă era adusă la bun sfârşit, aşa cum a reuşit Hannibal, faimosul general cartaginez care a nimicit în drumul său spre glorie o serie de armate romane şi care a străbătut inclusiv teribilele trecători înguste din regiunea menţionată, după acest moment epuizant exista pericolul de a rămâne fără animale de transport şi fără resurse alimentare necesare hrănirii trupelor. Cea de-a doua variantă, a atacului pe mare, a fost anihilată rapid de populaţia romană prin instaurarea unei veritabile hegemonii în special după distrugerea Cartaginei, principalul adversar din Marea Mediterană. Apoi, prin cucerirea Greciei, statul roman a reuşit să se extindă şi în partea de est a bazinului mediteraneean, desăvârşind astfel puterea sa comercială prin intermediul flotei sale imense. Roma era un centru comercial înfloritor, greu atacabil, din care se puteau coordona principalele direcţii comerciale către alte state. Cu toate acestea, tocmai elementele care au condus la creşterea prestigiului Romei urmau să se dovedească principalele cauze ale declinului acesteia. Extinderea vertiginoasă a Imperiului Roman a condus armatele acestuia tot mai departe de capitală. În speţă, prin anexarea ţinuturilor galice, care formează Franţa de astăzi, Roma era protejată de orice invadator care ar fi dorit să o atace prin traversarea Alpilor. Cu toate acestea, pericolul invadării s-a mutat în Răsărit, unde perşii constituiau acum principalul adversar de calibru al imperiului. Împăraţii romani au început să viziteze din ce în ce mai rar capitala statului, deoarece interesul lor militar şi economic se mutase în Răsărit. În Apus, Imperiul Roman îşi spulberase rivalii. În Răsărit, nu. De altfel, unii uzurpatori găseau prilejul potrivit de a se proclama împăraţi tocmai când titularii de drept se aflau în campanii prelungite în Răsărit, cum a fost şi cazul lui Maxentius, care a profitat de erorile săvârşite de Galerius. În mod evident, Constantin cel Mare nu îşi permitea să facă o greşeală similară, aşa că a ales să schimbe capitala imperiului.

Byzantium, un mic oraş din Răsărit

Alegerea efectuată de Constantin cel Mare pentru locul noii capitale a imperiului poate să ne mire, deoarece oraşul în sine era extrem de mic şi suferise cu doar un secol în urmă represalii severe din partea lui Septimius Severus, care îl distrusese aproape complet din cauza sprijinului oferit unui uzurpator. Cu toate acestea, locul strategic pe care îl ocupa Byzantiumul era de netăgăduit. Oraşul era greu de atacat şi cucerit datorită locaţiei sale şi permitea, de asemenea, efectuarea unui comerţ înfloritor, mult mai uşor de întreţinut de vreme ce interesele economice ale Imperiului Roman se mutaseră către Răsărit. Era şi mult mai aproape de Egipt, principala sursă de grâne a imperiului. Cu toate acestea, oraşul nu a fost prima variantă aleasă de Constantin cel Mare. El dorise la început Naissus, localitatea sa natală, iar apoi îşi mutase gândul către Serdica (Sofia de astăzi) şi Tesalonic. În continuare, se orientase către ruinele vechiului oraş al Troiei şi chiar a dispus construcţia porţilor aici, dar, în urma unui vis primit de la Dumnezeu, a decis să se orienteze către Byzantium (vezi amănunte la A.A. Vasiliev, „Istoria Imperiului Bizantin“, trad. Ionuţ Alexandru-Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 102). 
 
Decizia de construire în acest loc a noii capitale a fost luată în cursul anului 324 d.Hr., iar finalizarea lucrărilor s-a petrecut pe data de 11 mai 330. Construcţia Constantinopolului a avut loc, aşadar, în aproape şase ani, depăşind orice imaginaţie. Trebuie să remarcăm, aşa cum observă şi istoricul A. A. Vasiliev, că forţa de muncă întrebuinţată a depăşit câteva zeci de mii de oameni, nu mai puţin de 40.000 de soldaţi goţi fiind implicaţi în finalizarea lucrărilor de construcţie. În ceea ce priveşte populaţia noii capitale a imperiului, aceasta se ridica la aproximativ 200.000 de oameni în secolul al IV-lea.

Constantinopol, nou centru cultural

Mutarea capitalei imperiale de la Roma la Constantinopol a constituit, aşadar, încheierea practică a unui gând pe care majoritatea împăraţilor romani îl nutriseră în trecut. Diocleţian a fost cel mai aproape să îşi împlinească acest gând dintre predecesorii Sfântului Constantin cel Mare, dar a renunţat în timp la ideea de a transforma Nicomedia, oraşul său de reşedinţă, în noua capitală imperială. Constantin cel Mare, după ce şi-a încheiat campania de unificare a Imperiului Roman, a considerat că decizia potrivită la momentul respectiv era de a schimba capitala, în special deoarece nu urma să se întoarcă prea curând în Roma. Situaţia politică şi economică încuraja această mutare, cu toate că s-a dovedit extrem de costisitoare. De asemenea, dacă ar fi să îi dăm crezare istoricul rus F. Uspenski, prin acest gest, împăratul Constantin cel Mare „a salvat cultura antică şi a creat un mediu favorabil pentru răspândirea creştinismului“ (apud A. A. Vasiliev, op.cit., p. 104). Desigur, nu putem nega valoarea culturală pe care Constantinopolul urma să o aibă şi valenţele spirituale care s-au legat şi încă se mai leagă de acest oraş impunător, chiar dacă în prezent se află sub dominaţie islamică. Prin crearea Constantinopolului, Constantin cel Mare a schimbat valenţele culturale ale vremii sale, a instaurat un nou centru economic şi comercial pe plan global la vremea respectivă şi a demonstrat din nou calităţile sale administrative şi strategice. Poziţia inexpugnabilă a Constantinopolului, calitatea sa de centru comercial şi capacitatea de sinteză creatoare a locuitorilor săi de seamă au condus la o istorie de peste unsprezece secole, depăşind astfel durata de viaţă a vechii capitale. Putem afirma că Sfântul Constantin cel Mare trebuie apreciat nu doar pentru rolul său în răspândirea creştinismului, ci şi pentru cel jucat în dezvoltarea culturii universale.