O bătălie câştigată cu „sabia“ diplomaţiei

Prima misiune diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu a fost îndreptată către Viena, pentru a cere sprijin împotriva turcilor. Din aliaţi, austriecii devin putere ocupantă în Ţara Românească. Cu abilitate şi „isteţime politică“, domnitorul român reuşeşte să menţină ţara liberă, declarându-se câştigător într-un război în care nu a fost nevoit să scoată sabia din teacă. Aşa a pus bazele unei domnii de 26 de ani de rezistenţă în faţa a trei mari puteri. 

Situaţia politică a Ţării Româneşti la finele secolului  al XVII-lea este descrisă fidel de Anton Maria del Chiaro, secretarul domnesc al Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu: „Valahia e situată între două împărăţii cu care formează o balanţă; Principele trebuie să ducă o politică de echilibru. Plecând balanţa peste îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde ţara şi libertatea dinspre partea nemţească. ş…ţ În schimb, aplecând-o spre nemţi sau alte puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre partea turcilor“. Memorialistul italian scria aceste cuvinte în preajma anului 1717, când se putea face o analiză pertinentă a faptelor petrecute în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ţările Române s-au aflat, de multe ori, în mijlocul conflictului dintre Imperiul Otoman şi Sfântul Imperiu Roman. „Balanţa“ dintre austrieci şi turci, de care vorbea del Chiaro, avea să se transforme însă în „trident“, prin ascensiunea Rusiei ca a treia mare putere din zonă. Singurul răgaz al Munteniei în timpul lui Brâncoveanu s-a datorat interesului Rusiei pentru zona de nord-vest, a Mării Baltice. Ţara Românească se regăsea, aşadar, într-o situaţie ingrată: suzeranitatea otomană o obliga să participe la lupte împotriva creştinilor (Liga Sfânta) şi chiar a ortodocşilor (Rusia). Doar înţelepciunea unei diplomaţii abile a făcut ca Brâncoveanu să reziste în faţa acestor trei mari puteri vreme de 26 de ani, salvând ţara de la transformarea în paşalâc sau de la anexare.

Ţara Românească, între austrieci şi turci

Prima decizie de politică externă a lui Constantin Brâncoveanu a fost asumarea angajamentului pus la cale de predecesorul său, Şerban Cantacuzino, cu Austria. Delegaţia trimisă la Curtea de la Viena avea misiunea de a asigura un protectorat al Sfântului Imperiu Roman asupra Ţării Româneşti. În urma uneltirilor lui Constantin Bălăceanu, ginerele lui Şerban şi membru al soliei amintite, austriecii trimit în Valahia câteva regimente conduse de generalul Donat Heissler, pentru a o escorta pe doamna Maria Cantacuzino în Transilvania. Radu Greceanu arată interesul lui Constantin Bălăceanu în acest complot: austriecii să impună domn în Ţara Românească pe fiul lui Şerban Cantacuzino, care să conducă doar cu numele, copil fiind, iar „el ispravnic domniei şi otcârmuitor făcându-să“. Trupele lui Heissler nu se retrag din Ţara Românească, ocupând Bucureştiul. În primii ani ai domniei, Brâncoveanu se vede alungat din capitala ţării chiar de cei de la care spera să obţină protecţie împotriva otomanilor. Aceştia îl acuzau că nu respectă condiţiile convenite de delegaţia de la Viena, forţându-i acceptarea suzeranităţii. Imperialii urmăreau obţinerea de provizii din Ţara Românească pentru războaiele interminabile cu turcii.

La început de noiembrie 1689, trupele imperialilor intră în Ţara Românească pe la Cerneţi. O lună mai târziu, un detaşament condus de generalul Donat Heissler coboară munţii spre Ţara Românească, pe la Bran. Istoricul Dinu C. Giurescu arată că se cerea domnului întreţinerea, peste iarnă, a 15.000 de soldaţi şi o contribuţie de 800.000 de florini, din care urma să se scadă preţul a 1.500 de cai ce trebuiau livraţi. Brâncoveanu a acceptat mare parte a acestor cereri, însă a cerut ajutor turcesc.

Bucureştiul ocupat de trupele austriece

„Anonimul Brâncovenesc“ arată că acest „ghenărariu ce-l chema Haizler, carele era mai mare peste neamţii din Ardeal“, a fost atras de Constantin Bălăceanu, care „cu avuţie“ ce avea, „îl făcuse prieten şi începea a lucra ficleşug asupra ţării şi a domnului“. „Letopiseţul Cantacuzinesc“ descrie o întâlnire dintre Constantin Brâncoveanu şi generalul Heissler la Drăgăneşti, „arătând acel gheneraleş mare liubov cătră Costandin-vodă, rugându-l, cu toată credinţa, ca să-l înveţe ce va face. Şi au spus adevărul că această venire a lui cu oştile o au făcut pre minciunile acelui Bălăcean, că el s-au lăudat cum după ce va veni aicea în ţară, să va închina la dânsul toată boierimea, şi toată ţara, iar n-au fost aşa. Deci Costandin-vodă încă i-au spus tot adevărul, cum că tătarăi vor să vie în ţară la dânşii, şi făcându-i mare cinste, l-au ospătat şi s-au întors iar la Bucureşti cu mare frică“. Cel ce ocupase capitala ţării venea, aşadar, să ceară sfat domnului muntean. Fără a scoate sabia din teacă, Brâncoveanu a purtat discuţii atât cu austriecii, cât şi cu otomanii: „Înţelegând de venirea nemţilor, numaidecât s-au sculat sultanul cu tătarăi şi au trimis nainte soli la Costandin-vodă, spuindu-i că sunt viitori aicea în ţară asupra nemţilor“. Având informaţii din ambele tabere şi nefiind duşman nici uneia, Brâncoveanu s-a retras la Buzău, în expectativă. A obţinut chiar din partea turcilor făgăduinţă că nu vor robi ţara, „numai ci merg asupra nemţilor, care sunt vrăjmaşi lor“.

Anton Maria del Chiaro arată abilitatea domnului român, care s-a apărat în faţa turcilor motivând că nu se poate opune unui duşman superior numeric. Bucureştiul a fost ocupat vreme de şase săptămâni, însă trupele lui Heissler s-au retras la aflarea veştii că se pregăteşte o armată de 50.000 de turci şi 10.000 de unguri răzvrătiţi, sub comanda contelui Imre Thokoly. Vestea apropierii turcilor le-a dat-o tot Brâncoveanu, care nu dorea să-i fie transformată capitala în teatru de război: „Să spuie şi lui Haizler, şi alte capete aceia ca să să scoale şi să să ducă de acolo, de sântu creştini, să nu aducă istovul pustiirii ţării, iar de vor să să bată, nu să să închiză în Bucureşti, iasă afară departe în câmpu să să bată“ (Radu Greceanu). De Boboteaza anului 1690, Brâncoveanu a participat la slujba de la Episcopia din Buzău, a doua zi intrând în Bucureştiul eliberat de sub asediul nemţilor. La jumătatea lui februarie au ieşit şi turcii din ţară, urmărindu-i, spre nord, pe austrieci. Bătălia finală s-a dat în afara graniţelor Ţării Româneşti, în munţi, la Zărneşti-Braşov (Principatul Transilvaniei), pe 11 august 1690. Del Chiaro arată că nemţii, deşi inferiori numeric, „dădură piept cu turcii şi victoria ar fi fost de partea lor, dacă ungurii sosiţi în ajutorul lor n-ar fi fugit chiar la începutul luptei“. A fost o înfrângere grea pentru imperiali, generalul Donat Heissler a căzut prizonier, iar Constantin Bălăceanu a fost ucis. Brâncoveanu a asistat la bătălie de pe vârful unui deal vecin şi a mijlocit chiar eliberarea strategului habsburg.

„Isteţimea politică“ a lui Brâncoveanu, „recunoscută de turci ca şi de nemţi“

Turcii şi-au continuat ofensiva dincolo de munţi, impunând pe Imre Thokoly principe al Transilvaniei la Alba Iulia. Contraofensiva imperială condusă de marchizul de Baden i-a împins înapoi în Ţara Românească pe învingătorii de la Zărneşti. Întorşi în Muntenia, ungurii „se purtară ca în ţară duşmană, cauzând mari neajunsuri populaţiei“. A intervenit însă „isteţimea politică“ a lui Constantin Brâncoveanu, „recunoscută de turci ca şi de nemţi“, după mărturia lui del Chiaro. Domnul român se plânse Porţii că îi este imposibil să plătească tributul câtă vreme ungurii ruinează ţara prin jaf. Răspunsul turcilor a fost următorul: „Cine, sub pretext de refugiu prietinesc, se poartă ostil în ţara voastră, merită să fie tratat ca inamic. Aveţi autoritatea şi aplicaţi-o după nevoie“. Îndepărta, astfel, încă un inamic din ţară.

După acest război pe care l-a împins dincolo de graniţele ţării şi în care a scutit de la participare pe români, Brâncoveanu a continuat politica externă abilă. Cu turcii era împăcat, mai ales că restabilise liniştea în ţară. Cu austriecii rămăsese în relaţii bune, nefiind nici o clipă duşman şi eliberându-le chiar pe generalul Heissler. De altfel, după aceste evenimente a cultivat mai abitir relaţia cu Sfântul Imperiu Roman, întreţinând o vastă corespondenţă şi primind o serie de privilegii.