O ctitorie brâncovenească în inima Capitalei

La kilometrul 0 al României, în inima capitalei ţării, se află Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, ctitorie brâncovenească şi loc de odihnă veşnică pentru domnitorul martir. În prezent, sfântul lăcaş tinde să-şi recapete frumuseţea de odinioară prin finalizarea lucrărilor de restaurare, repictare şi înfrumuseţare. În 2014, An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română, biserica ce adăposteşte osemintele martiriceşti ale domnitorului Constantin Brâncoveanu organizează o serie de evenimente de o importanţă deosebită pentru istoria naţională şi bisericească deopotrivă. În zi de hram, vă invităm să parcurgeţi istoria acestui monument de arhitectură brâncovenească, ghid fiindu-ne părintele Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucureşti.

Monumentul numit „Kilometrul Zero“ din Bucureşti marchează locul de unde începe numerotarea distanţelor dintre Capitală şi localităţile ţării. „Lângă acest punct se înalţă, la intersecţia axei nord-sud a oraşului cu străzile Lipscani, Băniei şi Cavafii Vechi, străvechea biserică având hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Lăcaşul este amplasat într-o grădină verde, printre care aleile pietruite îi conduc pe credincioşi la frumoasa biserică pentru hrana lor sufletească. În faţa pridvorului bisericii, doi platani seculari străjuiesc monumentala statuie a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, realizată în anul 1938 de marele sculptor Oscar Han“, arată părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru.

„Mare şi minunată şi frumoasă mănăstire“

Există numeroase mărturii, atât despre biserica rezidită de Constantin Brâncoveanu, cât şi despre lăcaşurile precedente, în special în cronicile vremii. Radu Greceanu vorbeşte despre „chiliile hanului den mănăstirea lui Sfeti Gheorghe de aicea den Bucureşti, care era făcute mai de demult ş…ţ iar după aceia cându au fost în zilele mării-sale lui Costandin-vodă, după al şaptelea an den domniia mării-sale, apucatu-s-a măriia-sa cu multă nevoinţă şi cu mare cheltuială de au făcut pă deasupra celorlalte altu rându de chilii foarte bune şi boltite jur-împrejur, şi case patrierşeşti deosebi, şi altu rând de case egumeneşti foarte bune cumsăcade, precum să şi văd, care în trei ani acestea toate s-au făcut“. Ulterior, în 1705 (al 17-lea an al domniei), observând că „biserica lui Sfeti Gheorghe“ era „mică şi întunecoasă şi nefiindu de potriva hanului, carele împrejurul ei era“, „ca un milostiv şi iubitor de a face pomeni, bine au voit şi den temelie acea biserică stricându-o, au rădicat o mare şi minunată şi frumoasă mănăstire“. Până a fi refăcută de Brâncoveanu, biserica era „veche foarte, zidită dă un boier anume Dobruş Banul“. Un an mai târziu „s-au isprăvit de toată zidirea şi învelişul şi cu toate cele den afară câte trebuiescu, frumoasa şi marea mănăstire a lui Sfeti Gheorghe de aici den Bucureşti“. Astfel s-a înălţat, prin grija domnitorului martir, „zidire foarte iscusită şi minunată, înfrumuseţând-o pă dânlăuntru cu frumoase zugrăvele cu minunată tâmplă, cu icoane iscusite, cu pardoseala tot dă marmură, luminoasă, dăsfătată, lucru care altul într-acest pământ n-au făcut. Făcutu-i-au şi frumoase şi scumpe odăjdii şi alte sfinte odoară tot dă argint şi cu alte multe şi bune lucruri şi venituri o au înzestrat“.

Tot cronicarul Radu Greceanu descrie şi ceremonia târnosirii Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucureşti, la 29 iunie 1707, în al 19-lea an de domnie. Părintele paroh descrie solemnitatea evenimentului, aşa cum reiese din documentele cercetate: „Sfinţirea Bisericii «Sfântul Gheorghe»-Nou din Bucureşti a constituit un moment strălucit şi de referinţă. Constantin Vodă Brâncoveanu i-a invitat pe toţi patriarhii Orientului la sfinţire, în special pe Hrisant al Ierusalimului, urmaşul lui Dositei după anul 1707. Domnitorul a ţinut ca ceremonia sfinţirii să fie de o strălucire imperială, în virtutea pretenţiei că prin înrudirea cu Cantacuzinii este moştenitor de drept al Imperiului Bizantin. Această pretenţie se oglindea în modul de guvernare, în vestimentaţie, în ceremonialul bisericesc, în viaţa de la Curte şi în arta bizantină. Sfinţirea Bisericii «Sfântul Gheorghe»-Nou a fost apoteoza operei constructive a lui Constantin Brâncoveanu. Monumentalitatea slujbei, însemnătatea înaltelor personalităţi bisericeşti care au oficiat slujba de sfinţire şi cântările care s-au înălţat sub bolţile impunătoarei biserici au imprimat o solemnitate imperială evenimentului“.

Tot din scrieri de arhivă putem reproduce şi aspectul iniţial al ctitoriei brâncoveneşti. Pătrunderea în incinta mănăstirii se făcea printr-o poartă de lemn, cu două canaturi căptuşite cu tablă. Deasupra acestei porţi domina un foişor construit din zid, cu acoperişul învelit cu olane, peste care se înălţa o cruce. Construcţia era înzestrată cu trei clopote, cel mai mare reproducând, prin dangăt, numele ctitorului: Bran-co-van.

Foarte important este faptul că Doamna Maria Brâncoveanu, credincioasa văduvă a domnitorului martirizat la Istanbul împreună cu cei patru fii şi cu sfetnicul Ianache, a strămutat, în mare taină, osemintele muceniceşti ale voievodului în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, în anul 1720. Apoi a aşezat deasupra mormântului o frumoasă candelă lucrată în argint filigranat, iar pe marginea de sus a bulbului din mijloc a lăsat o inscripţie cu litere chirilice, însemnând de fapt pisania pe care nu a putut să o scrie pe piatra de marmură a mormântului: „Aceasta candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod si iaste făcută de Doamna mării sale Mariia, carea si Măriia sa nădăjduiaşte în Domnul, iarăşi aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)“. Cercetările arheologice efectuate după anul 1950 au demonstrat, fără tăgadă, că sub unul dintre mormintele domneşti din naosul bisericii se află osemintele muceniceşti ale domnitorului ctitor.

Un lăcaş greu încercat de vicisitudinile vremii

Din nefericire, vicisitudinile vremii au dus la deteriorarea iremediabilă a întregului ansamblu. Între calamităţi trebuie să amintim, în primul rând, incendiile care căpătau o amploare deosebită din cauza structurii de lemn a construcţiilor. Aşa s-a întâmplat în ziua de 26 martie 1718, când „de la o casă mică şi proastă“ care a luat foc „atâta s-au aţâţat foc mare, cât mergând asupra curţii domneşti au ars toate casăle, scăpând numai cele boltite. Şi trecând foc peste curte, au mersu până la margine, arzând şi târgul, şi mănăstiri, şi case boiereşti, şi tot ce era înainte“. Părintele Cărămizaru aminteşte că incendiul s-a întins, din aproape în aproape, asupra hanului şi asupra bisericii, care a fost nimicită în întregime: „Incendiul din 1718 a prăbuşit ziduri înconjurătoare, elementele de structură şi de suprastructură din interiorul bisericii, din toate acestea rezultând mult moloz, cenuşă şi resturi de materiale carbonizate din construcţia bisericii şi a incintei Mănăstirii «Sfântul Gheorghe»-Nou. Ansamblul a fost refăcut, însă după numai 20 de ani a avut loc un cutremur devastator: „După efectuarea reparaţiilor, biserica şi hanul şi-au reluat viaţa cu şi mai multă vioiciune decât în trecut, până la 31 mai 1738. La acea dată a avut loc un cutremur de pământ care i-a înspăimântat pe locuitorii Bucureştiului. Cu acel prilej s-a stârnit un vacarm apocaliptic. Clopotele bisericilor băteau singure, multe biserici ale oraşului s-au prăbuşit, boltele s-au ruinat şi ele, împreună cu zidurile mănăstirilor şi cu locuinţele oamenilor. Replicile cutremurului, foarte puternice, s-au repetat zile în şir, pământul a crăpat şi din adâncuri a început să emane un miros înecăcios de pucioasă şi de praf de puşcă. Nu au scăpat de avarii nici Mănăstirea «Sfântul Gheorghe», nici palatul domnesc, ale cărui ziduri au crăpat“.

Întreg secolul al XVIII-lea este marcat, în istoricul bisericii, de calamităţi, în special incendii şi cutremure. Cu toate acestea, ansamblul continua să fie un reper monumental în arhitectura bisericească a oraşului Bucureşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Accesul în biserică se făcea şi în anul 1845 printr-o poartă cu două canaturi din lemn, căptuşite cu tablă de fier, cu acoperiş învelit cu olane, şi având funcţie de clopotniţă, pentru că era înzestrat cu trei clopote. Părintele paroh afirmă că „aspectul exterior al bisericii, aşa cum este descris într-o cartografie din octombrie 1845, continua să fie monumental. Pridvorul avea douăsprezece coloane din piatră. Faţadele exterioare erau tencuite şi spoite în alb. Era acoperită cu olane şi deasupra bisericii străjuiau patru cruci de fier. Lumina pătrundea în interior prin treisprezece ferestre mari, cu flori lucrate din fier. În interior, biserica păstra pictura realizată de către Pârvu Mutu. Tâmpla sculptată era poleită cu aur, iar amvonul poleit era construit din lemn“.

Aşa arăta, în linii mari, biserica în primăvara anului 1847, când un dezastru a pus din nou la grea încercare hanul toptangiilor, acei negustori angrosişti din incinta Mănăstirii „Sfântul Gheorghe“. Povesteşte părintele Cărămizaru: „Abia se terminase reparaţia bisericii după cutremurul din 1838, când, la 23 martie 1847, în ziua de Paşti, joaca unui copil nesupravegheat al cluceresei Drugăneasca din Uliţa Franceză avea să dea foc oraşului Bucureşti. Acel copil, slobozind un foc de pistol, care producea pe atunci flacără şi fum, a aprins interiorul camerei datorită folosirii câlţilor şi a prafului de puşcă. A urmat aprinderea scândurilor vechi şi a stufului de la streaşina casei, focul întinzându-se rapid la întregul acoperiş. Restul l-a înfăptuit vântul, care a înclinat flăcările spre casa vecină şi de acolo mai departe, la o altă casă vecină. Incendiul s-a extins rapid în trei direcţii: spre Curtea Veche, spre Lipscani şi spre Mănăstirea «Sfântul Gheorghe». Flăcările s-au repezit şi au învăluit mai întâi partea lemnoasă, lipsind de tărie susţinerea clopotniţei şi prăbuşind-o cu tot cu cele trei clopote, întâmplare însoţită de zgomot mare şi urmată de topirea lor. Pârjolul s-a întins şi asupra Palatului patriarhal, care ardea ca o torţă uriaşă, asupra cancelariei cu documentele şi apoi asupra bisericii. Incendiul izbucnit la 23 martie 1847, în sărbătoarea Paştilor, a rămas în istorie sub denumirea de «Focul cel mare». Timp de cinci zile flăcările s-au învolburat spre cer, acoperind soarele cu nori de fum şi cenuşă. În mijlocul dărâmăturilor înnegrite de foc şi fum se afla incinta aşezământului de la «Sfântul Gheorghe»-Nou, o imensă curte pustiită de case, pe alocuri de ziduri fragmentate, cu o biserică ciuntită de turle, acoperişul năruit şi cu stâlpi prăbuşiţi peste mormântul sacru al marelui voievod martir Constantin Brâncoveanu“.

Biserica revine la aspectul brâncovenesc de odinioară

O nouă refacere a ansamblului bisericesc a început câţiva ani mai târziu, în timpul domniei lui Barbu Ştirbei în Ţara Românească, lucrare cu care a fost însărcinat arhitectul de origine catalană Xavier Villacrosse. Nicolae Iorga a criticat intervenţiile aduse de fostul arhitect-şef al oraşului, afirmând că „a schimbat acest strălucit monument al arhitecturii muntene“, printr-o „restaurare stigmatizată […], denaturând echilibrul monumental“. Astfel, biserica a fost refăcută, însă într-o înfăţişare străină de aspectul iniţial. Încă de la începutul secolului XX, Parohia „Sfântul Gheorghe“-Nou a încercat o restaurare fidelă a bisericii, pentru a reveni la forma ei brâncovenească. Cele două conflagraţii mondiale ce au marcat perioada au amânat la nesfârşit acest demers. În a doua jumătate a secolului trecut au fost înlăturate accentele exagerate de verticalitate datorate unor inovatori precedenţi mai puţin inspiraţi şi s-a reconstituit ţinuta zveltă iniţială, din vremea ctitorului ei, voievodul Constantin Brâncoveanu.

Istoria lăcaşului de cult din inima Capitalei este aproape de a consemna un nou capitol. „Astăzi se înalţă maiestuoasă, în veşmântul alb al tencuielii exterioare, pe a cărui suprafaţă se disting discret şi cu simplitate modenaturile arhitectonice şi ancadramentele înflorate din piatră ale ferestrelor“, ne explică părintele paroh. Amplele lucrări de restaurare ce se află în prezent aproape de finalizare se înscriu între cele mai importante din existenţa multiseculară a bisericii. Anul acesta, la 16 august, în ziua de pomenire a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, la 300 de ani de la martirizarea lor, pictura nouă a Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucureşti va fi sfinţită de un mare sobor de ierarhi români şi străini.

În Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, hramul dintâi al bisericii - sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe - cade chiar în Săptămâna Luminată. Sărbătoarea Învierii Domnului a avut o însemnătate aparte pentru Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucureşti, după cum ne-a mărturisit părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru: „Această biserică închinată unui mare mucenic precum Sfântul Gheorghe, curajos mărturisitor al Mântuitorului, pentru care şi-a dat viaţa, a fost aleasă, după mai bine de 14 secole, ca loc de veşnică odihnă pentru un domnitor român mucenic al lui Hristos, care L-a mărturisit şi a plătit cu viaţa, împreună cu cei patru fii şi cu sfetnicul său credincios. Am primit cu bucurie, atât slujitorii de la altarul Bisericii «Sfântul Gheorghe»-Nou, cât şi credincioşii parohiei, Pastorala de Sfintele Paşti din anul 2014 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Această scrisoare pastorală devine, pentru noi, document important cu valoare duhovnicească şi istorică, deopotrivă, pentru că Preafericirea Sa anunţă cele două evenimente importante care stau în strânsă legătură cu Biserica «Sfântul Gheorghe»-Nou: ziua de 21 mai 2014, când se va face o mare procesiune cu moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu şi resfinţirea bisericii programată în data de 16 august 2014“.