O dezbatere în Senatul României la 1925: ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie

În ziua de 25 februarie 1925, în „Monitorul Oficial” era publicată o lege de o însemnătate aparte pentru organizarea, dar și pentru istoria și evoluția Bisericii Ortodoxe Române, și anume „Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal”. Adoptarea acestei legi venea ca o completare necesară a deciziei luate de Sfântul Sinod, la 4 februarie 1925, de a marca trecerea spre o nouă etapă, cea a ridicării la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române. Așa cum era firesc, legea a necesitat parcurgerea etapelor constituționale pentru a intra în vigoare. Răsfoind „Monitorul Oficial”, dar și presa timpului, găsim câteva ecouri ale acelor dezbateri parlamentare.

Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, în 1918, a condus spre nevoia reorganizării Bisericii Ortodoxe Române, deoarece cadrele legislative și organizatorice ale Bisericii vechiului regat nu mai corespundeau situației de după 1 decembrie 1918. Ierarhii, clerul, clasa politică și societatea românească au gândit și au căzut de acord asupra pașilor următori, iar un prim demers a fost cel al alegerii Mitropolitului Primat, în persoana ardeleanului Miron Cristea. Apoi, în Constituția din 1923, au fost trasate principiile viitoarei organizări bisericești. La articolul 22 era specificat, în mod expres, faptul că Biserica Ortodoxă Română este considerată „biserica dominantă în Statul român” - religia ortodoxă fiind religia majorității populației -, fiind neatârnată de orice chiriarhie străină. Iar printr-o lege specială avea să se statornicească principiile fundamentale ale organizării unitare a acesteia. Ideile cuprinse în Constituție au fost acceptate și interiorizate de societatea românească, încât găsim ecouri ale acestora inclusiv în programele partidelor politice. 

„Act epocal în desvoltarea vieţii noastre bisericeşti”

În 1924 și în primele două luni ale anului 1925, convingerea că Biserica Ortodoxă Română trebuie să devină Patriarhie a fost tot mai puternică, iar după ce Sfântul Sinod a proclamat ridicarea la Rangul de Patriarhie, clasa politică a instituțio­na­lizat acest deziderat prin inițierea unui proiect de lege care să consfin­țească hotărârea sinodală. Proiectul de lege a fost întocmit de ministerul de resort, iar în ședința de guvern din 24 ianuarie 1925, ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, a expus principiile generale ale proiectului de lege privind reorganizarea Bisericii Ortodoxe și proiectul de lege prin care Mitropolia Ungro-Vlahiei avea să fie ridicată la rangul de ­Patriarhie. Inițial acesta din urmă trebuia să cuprindă doar două articole (ziarul „Lupta”, 27 ianuarie 1925). Ulterior proiectul a fost trimis către Parlament cu cinci articole. A intrat, mai întâi, în dezbaterea Senatului, în 12 februarie. 

După cum aflăm din „Monitorul Oficial” (21 februarie 1925), ședința Senatului a început la ora 15:15, președintele ședinței fiind Mihail Pherekyde. I.C. Brătianu și alți miniștri ai Cabinetului său se aflau în sală. Ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, a citit mesajul regelui Ferdinand şi apoi a prezentat „Expunerea de Motive”, care însoțea proiectul de lege și din care redăm câteva idei: „Actul acesta, negreşit, epocal în desvoltarea vieţii noastre bisericeşti, fiind adus la cunoştinţa guvernului, acesta, apreciind întreaga sa importanţă morală şi naţională, pentru organizaţia viitoare a Bisericii şi pentru situaţia actuală a Statului, a decis a-i da formă legală... Capul ierarhic al Bisericii ortodoxe române, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, are sub autoritatea sa morală, ca prezident al Sf. Sinod, trei Mitropolii cu individualitate istorică bine determinată şi o Arhi­episcopie de însemnătatea unei adevărate Mitropolii. În această situaţie el nu mai poate fi decât ceeace reclamă importanţa excepţională a faptului acestuia şi istoria celorlalte Biserici ortodoxe cu organizaţiune naţională: Patriarh al Bisericii ortodoxe române. Şi întrucât nici sub raport istoric şi nici sub raport canonic nu se poate invoca vreun impediment serios împotriva unei asemeni înălţări în rang a capului Bisericii noastre naţionale, aceasta, în puterea autocefaliei sale, şi Statul, în virtutea suveranităţii sale, sunt de acord a aprecia că ridicarea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Ungro-Vlahiei, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii ortodoxe române, e o necesitate a nouei organizaţii bisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre în lăuntrul Statului român şi de situaţia acestuia între celelalte State ortodoxe, ca unul ce are, cu excepţia Rusiei, cel mai mare număr de credincioşi ortodoxi. Faptul e aşa de firesc şi în logica evoluţiei istorice a vieţii noastre bisericeşti, că s-a impus, simultan, conducătorilor Bisericii și ai Statului și e privit de toți ca o exigență de ordin național”. După finalizarea acestei expuneri de motive, Alexandru Lapedatu a încheiat solicitând, în aplauzele tuturor, votarea acestui proiect „așa cum a fost conceput și înfățișat ca un proiect de lege de caracter național”. 

„Strâns uniți într-un gând și într-o simțire”

După o scurtă cuvântare a lui Vintilă Brătianu, ministrul de fi­nanțe, şi luarea unei pauze, şedința a fost reluată, iar raportorul desem­nat al comisiei de specialitate din Senat, omul politic liberal, juristul și profesorul universitar Constantin Disescu (1854-1932), a rugat ca acest raport să fie citit de către Dumitru Drăghicescu (1875-1945), auto­rul celebrei lucrări „Din Psihologia Poporului Român” (1907). În acel raport se spunea că „istoria României ne arată că noi am trăit în viața patriarhală ecumenică, când am avut legături bisericeşti, deşi noi n-am avut înşine patriarhi. În tot veacul al 16-lea au trăit în ţările noastre 11 patriarhi (...). De multe ori sfinţeau Mir mare. Mulţi dintre foştii noştri Mitropolii erau patriarchi de fapt (...). A sosit timpul să recunoaştem Patriarhia noastră de fapt şi de drept. Biserica noastră a fost de mult timp neatârnată şi autocefală la 1885 sub Guvernul lui Ion Brătianu, tatăl, recunoscută de toate Patriarhiile, Patriarhia acum recunoscută prin actul Sfântului Sinod şi al legei ce votăm este, fără delegaţie, în rang şi în raport, cu atribuţiile sale virtuale conform caracterului tradiţional al organizaţiunei bisericei noastre”.

Au urmat cuvântările unor repre­zentanți ai partidelor parlamentare, iar la final proiectul a fost supus votului pe articole, rezultatul fiind următorul: 89 voturi pentru, 2 voturi împotrivă. În aplauzele tuturor, Ion I.C. Brătianu a rostit câteva cuvinte: „Dlor senatori, în numele guvernului țin să salut, cel dintâi, pe cel pe care Senatul l-a desemnat ca Patriarh al bisericii României Mari. O fac cu simțămintele de dragoste și de recu­noștință, pe care le inspiră tuturor românilor trecutul comun al neamului și al bisericii noastre. Nu putem privi către trecut, fără ca aceste simțăminte să nu ne umple sufletul, pentru că neam și biserică, împreună au răzbit prin vicisitudinele și primejdiile istoriei, pentru că el, împreună au întâmpinat greutățile și împreună au ­învins și au sporit în noua și hotărâtoarea fază a Statului național român (...) atât se leagă în sufletul meu biserica de care v-am vorbit, de omul care o reprezeintă astăzi atât de demn, atât de fericit pentru faza importantă a dezvoltării ei, ­încât nu socot că e nevoe să insist asupra urărilor pentru persoana sa”. Au urmat apoi o scurtă cuvântare a președintelui ședinței și un răspuns de mulțumire al Patriarhului: „Binecuvântez țara și pe Regele ei, în dorința, ca la toate actele mari ale neamului, toți fii țării să fie ca și astăzi, strâns uniți într-un gând și într-o simțire. Amin!”

Ședința s-a terminat la ora 18:20, iar legea a fost transmisă către Adunarea Deputaților. (Va urma)