Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial O istorie a exilului şi diasporei: Capela românilor de la Paris

O istorie a exilului şi diasporei: Capela românilor de la Paris

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 08 Sep, 2021

Istoriile exilului şi diasporei româneşti sunt parte integrantă a trecutului neamului nostru, iar amprentele acestor istorii le găsim uneori în creaţii literare sau în zidirile pe care românii aflaţi departe de casă le-au înfăptuit. În aproape două secole, în diverse colţuri de lume, au apărut edificii de cult ale românilor, care au dorit să păstreze astfel comuniunea cu ţara şi înaintaşii lor. De la Paris la Baden Baden, la Viena sau SUA ori Canada întâlnim şi astăzi repere ale trecutului exilului şi diasporei româneşti.

În 1913, sub semnătura ierarhului Veniamin Pocitan, se tipărea o lucrare intitulată „Înfiinţarea Capelei Române din Paris. Arhimandritul Iosafat”. Broşura era o mărturie despre exilul românesc din anii 1848-1856 şi un ecou târziu al cuvintelor celor care trecuseră prin această experienţă. Încărcată de aura romantică a revoluţiei, generaţia care a fondat statul român modern a simţit nevoia de a avea o insulă de Românie şi în Franţa. Aşa s-au născut biblioteca şi capela românească de la Paris, zidiri perene care au adăpostit în cuprinsul lor o fărâmă de credinţă ortodoxă românească, de limbă şi de frăţietate între românii aflaţi în exil ori în diasporă.

Suntem în Parisul jumătăţii veacului al XIX-lea, un oraş agitat de revoluţie, de ideile liberale, mustind de ştiinţă şi înţelepciune, unde tinerii români, animaţi de dorinţa de progres a întregii Românii, au venit aici să se facă ingineri, medici, avocaţi. Alături de ei, după 1848, comunitatea română de la Paris se umple de liderii revoluţiei române, expulzaţi de turci din ţară pentru vina de a fi pornit o mişcare împotriva Imperiului Otoman. Ei au nevoie de un loc unde să se întâlnească, unde să facă planuri de viitor şi, mai ales, unde să găsească alinare sufletească pentru chinuitorul dor de ţară. Aşa se naşte, în 1845, Societatea Studenţilor Români. Creatorii ei au venit în 1848 în ţară şi au declanşat revoluţia. S-au întors la Paris în toamna lui 1848 cu inima frântă, dar la fel de entuziaşti şi plini de speranţe pentru viitor. Curând au realizat că le este necesar un spaţiu confesional. Proveniţi din familii boiereşti care respectau spiritul credinţei străbune şi legile Bisericii naţionale, tinerii exilaţi au simţit că pot păstra legătura cu ţara şi prin participarea la ceremoniile religioase duminicale ori din zilele marilor sărbători. În mod evident, bisericile catolice sau capela ortodoxă rusă din Oraşul luminilor nu le puteau oferi atmosfera de linişte şi pace pe care o regăseau în interiorul bisericii de acasă. Aşadar, era nevoie măcar de o capelă şi de un preot care să răspundă dorinţelor lor.
În lucrarea amintită mai sus, arhiereul Veniamin Pocitan argumenta că, deşi se simţea această nevoie a unei capele româneşti la Paris, nu era foarte uşor de împlinit. A înfiinţa o societate studențească, a pune baza unei biblioteci cu cărţi româneşti, lucruri deja împlinite de către studenţi, se dovediseră aparent simple. Însă zidirea unei biserici ori a unei modeste capele implica un proces laborios: strângerea unei sume de bani, apoi găsirea unui teren, obţinerea de autorizaţii de la autorităţi, căci nu era simplu să ridici în calitate de cetăţean străin o clădire în Parisul acelor ani. După ridicarea edificiului apăreau alte probleme legate de funcţionarea lui: cine să slujească şi cine să finanţeze existenţa permanentă a unui preot, plus alte cheltuieli legate de funcţionarea capelei. Iată de ce această nevoie a studenţilor români şi exilaţilor paşoptişti nu s-a împlinit prea curând.

Întâmplarea fericită a făcut ca proiectul unei capele să primească jumătate din realizare odată cu rezolvarea unei alte cerinţe majore: găsirea unui preot care avea să slujească acolo. Cine să fie clericul care să răspundă nevoilor spirituale ale celor aflaţi la mii de kilometri depărtare de patria şi de casele lor? În lucrarea lui Veniamin Pocitan, subtitlul conţine numele Iosafat Snagoveanu, omul care se confundă cu începuturile Capelei române de la Paris. Despre călugărul Iosafat Snagoveanu (1797-1872), născut în judeţul Prahova, primul preot şi duhovnic al românilor din Parisul acelor vremuri, s-a scris şi am scris de-a lungul timpului. Considerăm, însă, că această figură luminoasă merită readusă în faţa prezentului şi a viitorimii.

Un vis împlinit

Iosafat Snagoveanu a fost preot la Slănic, apoi la Mizil, iar între anii 1834 și 1842 la biserica Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti. O dramă personală, moartea soţiei şi a copilului, l-a determinat să se călugărească, iar mai târziu a devenit egumen la Mănăstirea Snagov. În vremea Revoluţiei de la 1848, arhimandritul aderă la cauza modernizării ţării şi sursele istorice îl enumeră printre cei care, în iunie 1848, îi întâmpină cu entuziasm, în Capitală, pe liderii revoluţionari sosiţi de la Islaz. De altfel, adeziunea sa la idealurile paşoptiste i-a determinat pe liderii mişcării şi ai Guvernului revoluţionar să îl numească membru în „Comisiunea pentru desrobirea ţiganilor”. Odată cu înfrângerea revoluţiei, a fost considerat indezirabil de către autorităţile otomane, astfel că a luat calea exilului, iniţial în Transilvania. În cele din urmă ajunge la Paris, exact în momentul în care studenţii şi ceilalţi membri ai exilului resimţeau o acută nevoie a unui preot şi duhovnic. Experienţa aceasta a pribegiei este descrisă de călugărul Iosafat câţiva ani mai târziu astfel: „Expatriat din ţara mea [...] după ce am fost silit a mă rătăci prin multe ţări streine, izbutiu în sfârşit a ridica un altar de religia părinţilor mei...”

Ajuns la Paris, Iosafat a înţeles nevoile acelor tineri şi a început zbaterea sa pentru a recrea o fărâmă din biserica strămoşească aici, pe pământ străin. Aşa a venit cu ideea unei capele româneşti. Totul era entuziasm şi improvizaţie! Capela a funcţionat iniţial începând din 1853, când autorităţile franceze au recunoscut funcţiunea de capelă a casei închiriate pe Rue Racine, la nr. 22, din Cartierul Latin, în apropierea vestitei Universităţi Sorbona. Clădirea închiriată era improprie cerinţelor unui edificiu eclesiastic, dar în sfârşit românii aveau aici, la Paris, o capelă a lor, cu ceremonialul desfăşurat în limba română, cu preot român. Capela s-a putut organiza doar cu ajutorul marilor familii boiereşti din spaţiul românesc: Ghica, Golescu, Manu, Pleşoianu, Paleologu, Creţulescu, Lahovari, Fălcoianu, Cantacuzino, Sturdza. Ei au donat sume importante de bani pentru plata chiriei, procurarea obiectelor de cult, a cărţilor, pentru salariul preotului şi al cântăreţului. Dincolo de aspectele materiale, important a fost faptul că, în scurt timp, capela românească a devenit un spaţiu al comunităţii spirituale româneşti, un vector al unităţii românilor din Paris. Şi cel mai important, omul care i-a adus împreună a fost arhimandritul Iosafat. Iată de ce Vasile Alecsandri, el însuşi fost exilat, se alătura campaniei de strângere de fonduri pentru capela de la Paris şi scria în ziarele vremii, îndemnându-i pe românii cu dare de mână să sprijine proiectul lui Iosafat Snagoveanu: „Nu de mult s-a înfiinţat o capelă românească, chiar în cartierul studenţilor. Ea s-a deschis prin stăruinţa vrednică de toată lauda a unui preot cuvios din Valahia şi cu micul ajutor de bani al proscrişilor de la 1848… acel lăcaş sfânt se umple de dame române, de studenţi şi de copii, cari vin să unească rugile lor cu ale cuviosului preot pentru fericirea şi viitorul României”. Campania aceasta a fost încununată de succes şi capela românilor de la Paris a devenit un vis împlinit.

Arhimandritul Iosafat a fost sufletul acestei capele şi vreme de 20 de ani a fost ambasadorul Bisericii Ortodoxe din ţară aici, la Paris. A trecut la Domnul în 15 noiembrie 1872, iar rămăşiţele sale au rămas pe pământ francez. Pe piatra sa tombală scrie: „Aici odihneşte arhimandritul Iosafat Snagoveanu, fondator al Capelei române din Paris”. Oamenii sunt trecători, însă zidirile lor sunt uneori perene. Aşa a fost şi cazul capelei româneşti de la Paris.

În 1882, clădirea care găzduise capela avea să fie demolată şi de aceea, pentru a răspunde în continuare nevoilor românilor, în septembrie, la iniţiativa regelui Carol I, Guvernul României a cumpărat capela dominicanilor din strada Jean de Beauvais nr. 9. Clădirea era încărcată de istorie, fiind ridicată pe la 1380 în stilul gotic târziu, însă starea tehnică nu era una fericită, după vitregiile revoluţiei din 1789. Statul român a mai cheltuit 500.000 de franci până când, după aproape un deceniu, clădirea a fost reabilitată. La 31 mai 1892 a fost sfinţită de către Inochentie Ploieşteanul, Arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei. Din acel moment şi până la instaurarea regimului comunist, statul român s-a îngrijit de buna funcţionare a acestei clădiri, iar Biserica Ortodoxă Română a numit aici preoţi vrednici şi respectaţi de comunitatea românească din Paris.

În ciuda vitregiei timpului, a războaielor, visul generaţiei paşoptiste şi al călugărului Iosafat Snagoveanu dăinuie şi astăzi, pentru că Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”, cum se numeşte în prezent fosta Capelă română din Paris, slujeşte generaţiilor de români din Oraşul luminilor şi îşi îndeplineşte nobilul său scop de a fi o parte a României din inima oamenilor pe care viaţa i-a dus departe de meleagurile natale.