O lume în mişcare - diaspora română

Pe parcursul întregului an omagial 2021, am evocat figuri ale istoriei naţionale şi oameni simpli care au cunoscut amara experienţă a exilului sau au făcut parte din prima mare diasporă românească, şi ne referim aici la românii din Ardeal care, la sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20, au plecat în America, unde au rămas pentru totdeauna. Mergând pe firul istoriei, am ajuns în perioada contemporană, la fenomenul plecării multor români spre alte zări, fenomen început imediat după căderea comunismului, în 1989.

Privind din perspectivă istorică ceea ce trăiesc românii astăzi, în fond un veritabil exod care ne duce cu gândul la vremurile biblice, vom spune că fenomenul acesta nu reprezintă o experienţă singulară în istoria bătrânului continent. Şi în istoria altor popoare au avut loc, cândva, astfel de deplasări semnificative de populaţie. Avem în vedere exemplul trist al masivei migraţii irlandeze spre America, fenomen provocat de marea foamete din anii 1845-1849 şi care a provocat epidemii şi mai ales subnutriţia în bloc a populaţiei de pe insula de smarald, iar efectele au fost devastatoare: un milion de oameni morţi şi alte două milioane de irlandezi care au luat drumul Statelor Unite. O altă ţară care a cunoscut acelaşi fenomen a fost Italia. Aici, între anii 1861 şi 1914, a avut loc „la grande migrazione”, când, din cauza condiţiilor de trai tot mai grele, a lipsurilor de tot felul, s-a ajuns ca, în primul deceniu al secolului 20, peste 600.000 de italieni să migreze, anual, către Brazilia, Argentina şi Statele Unite, ori în alte ţări din Europa.

Faze ale migraţiei după 1990

Spuneam că această migraţie nu este un fenomen singular în spaţiul european, însă, în cazul românilor, putem afirma că plecarea din ţară a atâtor oameni reprezintă un eveniment istoric fără precedent. Când românii s-au îndreptat spre America, pe la 1900, numărul total al celor care au rămas acolo ajunsese undeva în jurul a 150.000 de oameni. Astăzi, cifrele celor care au părăsit România sunt greu de închipuit. Un studiu din anul 2014, avându-i autori pe Matthias Jobelius şi Victoria Stoiciu şi intitulat „Mitul turismului social. Migraţia cetăţenilor români către Germania şi alte state membre ale UE”, arată că fenomenul plecării românilor în străinătate după 1989 s-a desfăşurat de-a lungul mai multor etape.

O primă fază a fost aceea din anii 1990-1995, când cei mai mulţi erau cetăţeni români de etnie germană şi maghiară, în timp ce românii preferau o migraţie temporară pentru a lucra în Turcia ori Israel, în special în sectorul construcţiilor, unde erau foarte apreciaţi pentru hărnicia şi priceperea lor. Majoritatea celor care plecau în aceste două ţări s-au întors în ţară, fiind mai ataşaţi de familii şi mulţumindu-se doar cu atingerea unor scopuri materiale punctuale.

A doua fază a migraţiei post 1990 a fost către Italia şi Spania, în perioada 1995-2002. Aduc chiar o mărturie personală, istorisind o discuţie purtată, în anul 2012, la Madrid, cu un spaniol care deţinuse o funcţie administrativă şi care mi-a povestit momentul venirii primilor români în Spania şi atmosfera creată în jurul lor. „Noi, în Spania, în anii ‘80 şi ’90, am dezvoltat un învăţământ centrat mai mult pe ramura umanistă. Ne-am trezit cu o inflaţie de avocaţi, sociologi, psihologi. În schimb, am neglijat învăţământul tehnic şi se ajunsese în situaţia în care specialiştii în aceste domenii erau tot mai puţini, iar instalatorii, zidarii ori mecanicii erau greu de găsit şi de aceea cereau sume mari de bani pentru serviciile oferite. Când au venit primii români, care erau zidari, mecanici, agricultori, pentru noi părea că i-a trimis Dumnezeu. Ştiu că în zonele unde ajungeau, autorităţile se zbăteau să le rezolve problemele cu actele, pentru că majoritatea veneau ca emigranţi ilegali, şi să le ofere chiar condiţii de cazare, de teamă ca aceştia să nu se ducă în alte localităţi”, spunea spaniolul, care a adăugat că „românii erau foarte pricepuţi, serioşi şi mai ales tarifele solicitate de ei erau rezonabile”. Evident că nu peste tot a fost aşa, iar unele experienţe trăite de români în acei ani nu au fost uşoare, iar mulţi alţii au fost respinşi de către autorităţile din Occident.

Revenind la periodizarea acestei migraţii, vom spune că a treia fază a acestui proces a început cu data de 1 ianuarie 2002, când românii nu au mai avut obligativitatea vizelor pentru intrarea în spaţiul Schengen. Potrivit aceluiaşi studiu citat anterior, în doar cinci ani de la acel moment, 1,3 milioane de români se aflau în ţările Uniunii Europene.

A patra fază a migraţiei românilor spre Occident şi probabil cea mai însemnată sub raport numeric a fost aceea începută la 1 ianuarie 2007, anul în care România a devenit membră cu drepturi depline în Uniunea Europeană, iar românii au primit dreptul de a lucra legal şi în condiţii de egalitate cu salariaţii din ţările Uniunii. Această fază este în desfăşurare, chiar dacă, în ultimii ani, aparent numărul celor care au ales să plece este mult mai mic.

De ce pleacă românii

Cifrele acestui exod al românilor sunt încă greu de estimat. Sunt studii care avansează cifre cuprinse între 3 şi 5 milioane de români plecaţi din ţară, în timp ce pe site-ul oficial al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni se arată că „numărul românilor de pretutindeni este estimat, în acest moment, la aproape 10 milioane, incluzându-i atât pe românii care trăiesc în comunitățile din diasporă, cât și pe cei care trăiesc în comu­nitățile istorice/tradițio­nale din țările aflate în vecinătatea României. Estimările indică exis­tența unei distribuții echilibrate a românilor de pretutindeni, între cele două mari componente reprezentate de diasporă, pe de o parte, și de comu­nitățile istorice/tradițio­nale, pe de altă parte”.

În mod evident, fenomenul constituirii diasporei a început să fie în ultimii ani tot mai studiat de către specialişti din societatea civilă sau din instituţiile de stat pentru găsirea unor eventuale soluţii de stopare şi pentru a menţine vie identitatea culturală românească a celor plecaţi. Un exemplu relevant este şi studiul despre diaspora românească, realizat în vara anului 2017 pentru organizaţia Repatriot, care arată ce gândesc migranţii şi de ce pleacă românii din ţara lor. Iată câteva răspunsuri oferite în cadrul studiului: românii au plecat în căutarea unui loc de muncă mai bun şi mai bine plătit; pentru că în ţară se descurcau foarte greu cu banii; în locul unde s-au stabilit, nivelul de trai este ridicat; mentalităţile sunt diferite, există respect faţă de cetăţean; sunt oportunităţi mai multe şi mai puţină corupţie. La întrebarea ce dezavantaje au în procesul plecării, majoritatea au afirmat că resimt lipsa celor dragi şi că se simt dezrădăcinaţi. Există cumva şi speranţă: 57% dintre românii din diasporă doresc să revină în ţară, iar motivele sunt: „Vreau să fiu din nou acasă, alături de cei dragi, vreau să fac ceva pentru a ajuta România”. La fel de îmbucurător este că 64% din cei cu vârsta până în 25 de ani doresc să se întoarcă, însă timpul va demonstra dacă acest fapt va rămâne la stadiul de intenţie ori va fi pus în practică.

Totuşi, să privim cu optimism acest fenomen. Experienţa istorică a altor popoare a arătat, într-adevăr, că migrarea este un proces dureros, care poartă cu ea pericolele deznaţionalizării celor plecaţi şi abandonării elementelor identitare, însă ea a contribuit la ridicarea, în timp, a ţării din care au plecat migranţii, iar existenţa unor comunităţi, a unei diaspore în alte state, a reprezentat uneori un factor decisiv pentru influenţarea de la distanţă şi în bine a politicii internaţionale faţă de ţara de origine. Pentru noi, românii, poate fi o oportunitate dacă vom şti să menţinem legătura cu fraţii noştri din diasporă şi să contribuim la păstrarea identităţii lor româneşti. În cadrul acestui proces, Biserica Ortodoxă Română în ansamblul ei are un rol important, unul istoric, aşa cum l-a avut în decursul istoriei nea­mului, când prin Biserică s-au ­putut păstra şi apăra limba şi identitatea naţională.