Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial O mamă știe că nu există libertate de neam fără cimitirele eroilor

O mamă știe că nu există libertate de neam fără cimitirele eroilor

Galerie foto (3) Galerie foto (3) An omagial
Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 21 Dec, 2021

Cel mai „tânăr” cimitir de eroi români adăpostește morminte ale fraților noștri care și-au vărsat sângele la Revoluția din decembrie 1989. Este parte din Cimitirul „Șerban Vodă”-Bellu și e vegheat de Biserica „Nașterea Domnului”. Deși grănițuit de o arteră intens circulată a Capitalei, locul are o liniște adâncă sesizată de la primii pași făcuți pe alei, printre monumentele distinse cu bandă tricoloră, așa cum se cuvine unor frați care și-au dat viața „pentru libertatea și demnitatea poporului român”. Dintre tinerii împușcați în acele zilele face parte și preotul Ilie Dumitrache (10 ian. 1958 - 23 dec. 1989). Este singurul cleric cunoscut, înmormântat în cimitirul dedicat în București acestui însângerat eveniment din istoria recentă a României.

S-a zăbovit dinaintea mai multor cruci, citindu-se inscripțiile funerare de pe monumentele ostășești, aliniate frumos, întocmai ca niște soldați. De fapt, ce sunt cei pe care aceste cruci îi străjuiesc, dacă nu oștile de eroi ai evenimentelor din 1989, neînfricați și jertfitori de sine, căutători ai adevărului menit să-i facă liberi pe oameni? A fost zărit un epitaf plin de adevăr: „Măicuța mea cea scumpă și frățior iubit, deși plecat din lume, să știți că n-am murit. Pe-un vis de libertate am fost și eu jertfit”. Pe o altă cruce a mai fost citit, apoi, un nume de botez „Daniel”: zilele trecute ar fi fost onomastica acelui tânăr, însă el odihnește de treizeci de ani în pământ, și parcă niciodată nu ni s-a părut mai nimerit un nume al unui om care a trecut năprasnic la Domnul decât Daniel, ce înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu’’.

Înaintând spre inima cimitirului, a fost zărită o femeie care se străduia neobosită să curețe lespedea de marmură a unui loc de veci. Pe cruce, medalionul unui tânăr, iar sub acesta, numele Poptean Petru și datele 27.01.1965 – 21.12.1989. Doamna era în vârstă, dar de sub basmaua ce-i acoperea capul ni s-a arătat un chip de o lumină aparte. Am simțit îndemnul lăuntric să o salutăm și să îi adresăm câteva cuvinte, și așa am aflat că vorbeam chiar cu mama unuia dintre sutele de eroi. Venise pentru pregătirea tradițională a mormântului în apropierea slăvitului praznic: crengi și coronițe de brad, aranjamente florale și lumânări roșii în ton cu sărbătoarea. I-am dat o mână de ajutor să le așeze pe mormânt și, în răstimpul petrecut împreună, ne-a povestit despre fiul ei, Petrică.

„A plecat de acasă la lucru în dimineața zilei de 21 decembrie. I-au luat pe toți la mitingul de la Comitetul Central. A revenit acasă după amiază, după ce se strecurase prin mulțimea de la Universitate. Acolo a văzut cum forțele miliției loveau cu bastoanele de cauciuc și arestau manifestanți. A sunat-o pe sora lui spunându-i să nu plece singură de la serviciu pentru că vine el să o ia. Și eu, și tată-său i-am spus: Să veniți amândoi acasă, să nu rămâneți în centru! Să nu vă duceți acolo! Înainte de a ieși din curte, i-a spus soțului meu care îl condusese spre poartă: Cum, tată, să nu mă duc acolo? Și cu frații noștri de la Timișoara cum rămâne? Ne-a făcut cu mâna, s-a uitat lung înspre noi, ca pentru ultima dată, și dus a fost [...].

Tot ce am aflat mai târziu a fost din cele povestite de fiica noastră, Mariana. Petrică s-a dus să o ia de la serviciul ei, și au trecut amândoi pe la Universitate. Era din ce în ce mai multă lume adunată, manifestau cu toții pașnic în fața cordoanelor de militari. Din cauza mulțimii nu aveai loc să arunci un ac, iar ei rămăseseră cumva blocați în fața Sălii Dalles. Petrică i-a spus soră-sii: Hai să te duc acasă! Ăștia vor face ca la Timișoara: când se va întuneca afară, vor trage în oameni! Numai că, din cauza aglo­merației, le-a fost imposibil să mai iasă dintre manifestanți ca să se deplaseze către casă. La foarte scurt timp, s-a auzit un vuiet grav al mulțimii și mase de oameni s-au călcat deodată în picioare încercând să elibereze bulevardul și să se retragă către Dalles: un blindat intrase cu viteză în mulțime și strivise mai mulți manifestanți.

Petrică a văzut un tânăr care încă mișca pe șosea, strigând de durere; fusese lovit de tanchetă. S-a repezit să ajungă la el, s-a aplecat ca să-l ia în spate, dar chiar atunci s-au auzit armele trăgând. Petrică s-a retras către soră-sa și i-a strigat: Aruncă-te la pământ! Nu contează că te murdărești! A ajuns lângă ea și îi acoperea capul cu mâna lui mare [...]; băiatul meu făcuse rugby, era mare și înalt ca bradul. Soră-sa, la fel, încerca și ea să-l protejeze, iar când a pus mâna pe el s-a umplut de sânge cald. Petrică fusese împușcat și sângera cumplit. Mariana a început să strige: Ajutați-mă, ajutați-mă! Fratele meu e rănit! A fost împușcat! Îl auzea: Mariana, Mariana, strânge-mi mai tare cureaua! Să mai oprim sângele!

Dintre cei puțini care mai rămăseseră acolo, la Dalles, l-au dus pe brațe la o salvare cu număr de Dâmbovița oprită în apropiere. După ce au trecut pe la Colțea au plecat spre Spitalul 9. Pe drum, Mariana plângea, iar el o mângâia, repetându-i: Nu plânge, nu mor eu din atât! A mai trecut un răstimp, erau încă pe drum, și Petrică i-a spus soră-sii: Să ai grijă de mama și de tata!

Au intrat pe poarta spitalului și atunci a văzut Mariana cum din ochii lui izvorâseră lacrimi. Doctorul care a venit lângă ambulanță, văzând balta de sânge din mașină, s-a uitat la pupilele băiatului. S-a stins. Nu mai putem face nimic. Nu, nu se poate! Sunt sora lui! Am aceeași grupă sanguină, dau eu sânge! În zadar [...].

Până pe 27 decembrie nu ni l-au dat de la IML, se trăgea pe străzi în zilele acelea. În cimitir doi preoți făceau slujbe pentru cei care urmau a fi înmormântați în locurile săpate cu excavatorul.

A urmat greul suferinței [...]. Era un părinte Ioan, la Plumbuita. El m-a salvat, căci nu mai voiam să trăiesc [...]. El, pe urmă, a plecat la Recea, la mănăstire, iar eu am rămas cu duhovnicul nostru, părintele Vasile de la «Podeanu». Sâmbătă îi facem pomenire lui Petrică.

Dumnezeu a făcut minunea ca să nu-mi pierd ambii copii. Petrică a murit necăsătorit, fără copii, dar fata mea trăiește. Îl pomenesc la fiecare Liturghie pe băiat, vă rog mult să-l pomeniți și dumneavoastră!”

Tot ce am putut să mai spunem cât timp ne-a povestit toate acestea a fost faptul că fiul ei, prin ultimele lui cuvinte, a lăsat părinții în grija surorii așa cum Mântuitorul Hristos, pe cruce, a încredințat-o pe Maica Sa ucenicului Ioan.

Ne-am despărțit îmbrățișându-ne și cu făgăduința că o vom mai căuta, urându-i putere multă, sănătate, și ca suferința aceasta să-i fie mântuitoare. Emoționați, i-am zis că a fost o adevărată minune că am întâlnit-o acolo, iar ea ne-a răspuns: „Dumnezeu lucrează! Aici m-au găsit și regele Mihai cu regina Ana. Au sărutat crucea și mi-au spus: Datorită lor am putut să ne întoarcem în România!”

După această întâlnire de suflet am înțeles și mai profund că mai ales mamele știu bine, pe dinăuntru, că nu există libertate de neam fără cimitirele eroilor.

Am lăsat-o lângă mormânt pe doamna Maria, ardeleanca de 73 de ani, venită în București din Transilvania, din neam de sticlari, acum mai bine de șaizeci de ani. Credința, tăria și seninătatea ei, în pofida suferinței de mamă ce și-a înmormântat copilul acum mai bine de trei decenii, să ne lumineze tuturor, mult timp de acum înainte, amintirea părinților și fraților noștri - Eroii Revoluției din decembrie 1989.