O mărturisire de credinţă care a devenit rugăciune

În Patriarhia Română, anul 2010 este dedicat Crezului ortodox. Prezentăm un interviu pe această temă realizat de părintele consilier patriarhal Ciprian Apetrei, directorul Agenţiei de ştiri BASILICA, difuzat în emisiunea radiofonică "Dialogurile TRINITAS" din 2 martie 2010. Interlocutor: părintele conf. univ. dr. Daniel Benga, prodecanul Facultăţii de Teologie "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Pr. Ciprian Apetrei: Părinte profesor, anul acesta Biserica noastră Ortodoxă ne pune înainte Crezul Ortodox şi Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Toată lumea ştie în mod clar ce este Crezul, deoarece a devenit de la o Mărturisire de Credinţă o veritabilă rugăciune. Când s-a alcătuit Crezul Ortodox?

Pr. conf. univ. dr. Benga Daniel: Aş vrea de la început să amintesc că în Biserica noastră, în momentul de faţă, Crezul Ortodox este cel niceo-constantinopolitan, alcătuit de Sinodul I de la Niceea în 325 şi cel de la Constantinopol în 381. Aş vrea să amintesc că pe lângă acest Crez, care este Crezul propriu Ortodoxiei, în bisericile apusene încă din primul mileniu când Biserica nu era despărţită, a existat un al doilea Crez tot cu conţinut Ortodox, Crezul Apostolic. Acest Crez s-a născut din vechiul Simbol de Credinţă al Bisericii Romei şi astfel a căpătat o autoritate foarte mare. Astfel că, până în ziua de azi, în Bisericile occidentale, se rosteşte acest Crez la Botez, iar la Sfânta Liturghie se rosteşte cel niceo-constantinopolitan cu adăugirea care a stârnit foarte multe controverse. E vorba de celebrul adaos Filioque, şi anume că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul şi nu numai de la Tatăl cum spunem noi ortodocşii.

Crezul niceo-constantinopolitan are 12 articole, câte dintre ele au fost alcătuite la primul Sinod Ecumenic şi câte au fost alcătuite la cel de-al doilea?

La primul Sinod Ecumenic au fost alcătuite primele şapte articole şi o parte din articolul opt. La Constantinopol, după mai mult de 50 de ani, s-au alcătuit următoarele cinci, am putea spune, sau patru, completarea articolului al 8-lea şi apoi următoarele patru de la 9 la 12.

Pentru prima dată, un crez sinodal

De ce cei 318 Părinţi participanţi la Sinodul de la Niceea din 325 au hotărât să fie doar şapte articole?

Istoria este destul de complexă, şi anume în primul rând vreau să menţionez un lucru important, că atât de la Sinodul I Ecumenic, cât şi de la Sinodul al II-lea Ecumenic nu s-au păstrat hotărârile dogmatice, adică actele oficiale sinodale. Nu ni s-au păstrat pe de altă parte protocoalele şedinţelor de discuţii, ceea ce s-a întâmplat de la Sinodul III Ecumenic încolo. Astfel, în ceea ce priveşte primele două sinoade şi chiar istoria Crezului Ortodox, pe care o prăznuim în acest an, ne aflăm într-o situaţie complicată pentru că ne bazăm numai pe mărturii care s-au păstrat în afara actelor oficiale sinodale şi aceste mărturii s-au păstrat în primul rând la istoricii bisericeşti din vremea respectivă.

Poate o să avem o surpriză şi vom găsi un document datorită săpăturilor arheologice din anumite zone.

Au fost editate diferite manuscrise, istorii bisericeşti vechi care nu au fost cunoscute până acum. A fost editată, spre exemplu, în Germania "Istoria anonimului din Cizic". Cizic este o cetate în apropiere de Niceea, pe malul Mării Marmara. În această carte se găseşte o relatare cu privire la desfăşurarea Sinodului I. O astfel de relatare avem şi de la Eusebiu de Cezareea care a fost participant la Sinod şi ne-a lăsat în lucrarea sa, "Viaţa împăratului Constantin", detalii referitoare la desfăşurarea lucrărilor sinodului. În ceea ce priveşte formularea Crezului, mai sunt unele probleme care nu au fost elucidate, dar este cert că primele şapte articole au fost elaborate la Niceea. Acum, cercetătorii oscilează şi se întreabă pe ce bază au fost alcătuite aceste articole pentru că până la Niceea nu avem un astfel de Crez, cu o valabilitate cum am putea spune ecumenică, în sensul vechi al cuvântului, şi anume cu o valabilitate în tot creştinismul. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima dată la Niceea. Cercetătorii spun că Mărturisirile de Credinţă baptismale au fost lăsate deoparte şi s-a formulat pentru prima dată un Crez sinodal, adică părinţi sfinţi ai bisericii s-au adunat să formuleze Crezul. Este foarte important de unde s-a născut Crezul şi cum. Ei nu s-au adunat la acest Sinod să formuleze teoretic. Există cele două ipoteze care spun următorul lucru: actualul Crez, primele 7 articole, ar fi fost formulat pe baza Crezului Bisericii din Cezareea Palestinei, unde era Episcop Eusebiu de Cezareea care a participat la sinod şi care ar fi adus Crezul şi l-ar fi prezentat sinodalilor. Sinodalii de la Niceea au confirmat ortodoxia Crezului, dar au spus că trebuie adăugat ceva. Cuvântul adăugat este omoousious, celebrul cuvânt deofiinţă cu Tatăl care arată faptul că Fiul e deofiinţă cu Tatăl, arăta egalitatea Fiului cu Tatăl. Aceasta este o variantă şi s-a păstrat într-o scrisoare pe care Eusebiu de Cezareea a trimis-o Bisericii oraşului natal de unde venea el pentru a se justifica cum de a acceptat un astfel de Crez. El spune acolo un lucru foarte important: "Crezul pe care noi l-am mărturisit este în acord cu botezul şi cu tradiţia pe care am moştenit-o de la părinţii noştri". Acest lucru vreau să-l evidenţiem ca fiind foarte important. Tot el ne spune că părinţii care au venit şi au formulat Crezul purtau pe ei urmele stigmatelor, adică epoca persecuţiilor abia se încheiase. După celebrul Edict de la Milano din 313 au mai fost persecuţii făcute de împăratul Liciniu care ştim că a fost învins de către Constantin în anul 324. Deci până cu un an înainte de Sinodul de la Niceea persecuţiile existau în Biserică. Despre acest lucru ne vorbesc Eusebiu şi Socrate de Constantinopol, Sozomen şi Teodoret de Cir, care sunt alţi mari istorici care ne-au păstrat documente referitoare la importanţa sinoadelor de la Niceea. Ne spun că părinţii au venit purtând pe ei stigmatele martiriului. Era vorba de o credinţă pe care ei au primit-o în botez, pe care ei au mărturisit-o şi pe care şi pentru care ei au fost gata să-şi dea viaţa. Noi avem de-a face în Crezul de la Niceea cu formularea scrisă a unei mărturisiri vii nu numai a acestor părinţi, ci a comunităţilor care stăteau în spatele lor, a întregii Biserici care mărturisea în Botez credinţa dreaptă. Trebuie să precizăm un lucru, Crezul la început nu a făcut parte din Sfânta Liturghie, Crezul este introdus în Sfânta Liturghie şi în slujbele Bisericii, cu excepţia Botezului, abia începând cu sfârşitul veacului al V-lea. Prin anul 480 avem o primă mărturie, apoi la 512 şi 518 avem asimilat acest lucru în manuscrisele care s-au păstrat în tradiţia Constantinopolitană. Astfel că locul în care s-a născut Crezul este Botezul, însă noi trebuie să ne întrebăm care este fundamentul scripturistic al Crezului. Mântuitorul înainte de a se înălţa la ceruri a lăsat ucenicilor porunca pe care o ştim cu toţii: "Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţaţi să păzească toate câte v-am poruncit vouă. E foarte important că Mântuitorul trimite să se boteze în numele Sfintei Treimi, iar Mărturisirea de credinţă de la Niceea, aşa cum spuneam mai devreme, a fost alcătuită pe baza vechilor Crezuri baptismale. Ce era foarte interesant că Mărturisirile baptismale nu erau Crezuri declarative, pe când acest Crez de la Niceea este un Crez declarativ, noi declarăm credinţa: "cred" sau "credem" se spune în formularea veche autentică a sinodului, "credem într-Unul Dumnezeu". Până în veacul al patrulea majoritatea Crezurilor care s-au trimis sunt crezuri interogative, şi anume cel care boteza, episcopul sau preotul, întreba pe cel care voia să primească credinţa creştină: "Crezi tu în Dumnezeu Tatăl", această întrebare era adresată deoarece majoritatea erau păgâni politeişti. Aceste întrebări nouă ni s-au păstrat în rânduiala Botezului până astăzi, în partea de exorcizme, înainte de a se spune Crezul, dar la început erau în partea mărturisirii. În momentul în care întreba: "Crezi tu în Dumnezeu Tatăl", cel care trebuia să se boteze, fotizomenul răspundea aşa: "Cred în Dumnezeu Tatăl care a făcut cerul şi pământul" - e o primă formulare, după aceea ele se dezvoltă. Apoi întreba: "Crezi şi în Dumnezeu Fiul", şi după aceea spunea: "Cred şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Unul Născut care din Tatăl s-a născut" şi se apuca şi spunea parte asta: "Crezi tu şi în Duhul Sfânt… într-unul Duhul Sfânt care de la Tatăl purcede. Aceste prime Crezuri pe care cercetătorii le numesc Crezuri interogative sunt cele care au stat la baza mărturisirii credinţei creştine. Astfel că, la Niceea, părinţii de acolo, când au formulat primele şapte articole despre care vorbim acum, nu au făcut nimic altceva decât să sintetizeze în cuvinte puţine, dar extraordinar de importante şi să confunde întreaga credinţă a Bisericii, tot ceea ce Biserica a mărturisit despre învierea lui Hristos, despre Dumnezeu Tatăl ca şi Creator al lumii văzute şi nevăzute şi despre Duhul Sfânt care sfinţeşte întreaga lume.

Arianismul a dus la convocarea Sinodului

Părinte conferenţiar, această alcătuire a Crezului la Sinodul I Ecumenic nu a fost obiectivul principal al celor 318 părinţi prezenţi, ci s-a adăugat pe parcurs. Obiectivul lor a fost erezia lui Arie. Să vorbim despre acest lucru şi să vedem cum s-a ajuns de la erezia lui Arie la Crezul Ortodox.

Da, este foarte important să precizăm lucrul acesta. Înainte trebuie să precizăm pe scurt doctrina lui Arie pentru cititorii noştri. Arie era preot la Alexandria într-o biserică numită Baukalis. El era un preot important, un preot vrednic, dar care, influenţat de teologia antiohiană şi chiar subordinaţianistă alexandrină, care venea un pic şi din Şcoala lui Origen, susţinea următorul lucru, şi anume că Dumnezeu Fiul este Dumnezeu, dar un Dumnezeu de natură inferioară Tatălui, că El nu există chiar din veci, ci a fost un timp în care El nu exista şi prin El a fost făcută lumea. Aceste trei elemente pe care le-am enumerat ar forma baza teologiei lui Arie. Însă este foarte important faptul că în momentul în care Fiul este considerat de o natură inferioară Tatălui, El nu mai este Dumnezeu de aceeaşi putere şi de aceeaşi mărire, de aceeaşi slavă cum ne rugăm până astăzi. Şi în această perspectivă, părinţii au început să-şi pună întrebări şi au circulat înainte de Sinodul I Ecumenic o multitudine de epistole şi de scrisori, pentru că această viziune pe care o numim subordinaţianistă nu era o erezie, ci era o părere teologică în vremea aceea. Şi anume, văzând totuşi că Fiul s-a întrupat, că ascultă de Tatăl, teologii şi părinţii Bisericii care au interpretat Scriptura au spus că nu poate fi chiar la fel de mare precum este Tatăl, pentru că uite că ascultă de Tatăl. Dar în momentul în care Domnul Iisus Hristos ascultă de Tatăl, El face această ascultare nu în virtutea unei inferiorităţi a Fiinţei sau a Naturii Lui, ci în virtutea ascultării faţă de Tatăl, pentru că este Părintele Lui şi din iubire pentru El. Şi era vorba de planul pe care se discută. Era un plan al antologiei, era un alt plan al teleologiei, deci, toate aceste dimensiuni sunt importante. Şi în această criză ariană, primii care, după cum ştim, formulează mici mărturisiri de credinţă erau chiar arienii, care foloseau astfel de mărturisiri şi ni s-au păstrat câteva crezuri ariene. La aceste crezuri părinţii au trebuit să intervină, pentru ca să formuleze învăţătura astfel încât să nu fie echivocă. Marea problemă care s-a pus cu arianismul a fost următoarea: să se convoace sinod. Împăratul Constantin cel Mare a convocat un sinod mai întâi la Antiohia în 324, care este atestat. Chiar dacă a fost descoperit de curând, au fost găsite actele acestui sinod şi existenţa lui în vremea recentă şi se pare că deja de acolo sinodalii au formulat o mărturisire de credinţă, un fel de Crez primar pe care noi nu îl mai avem astăzi, noi nu ştim cum arăta. După aceea, în acel Crez au fost condamnaţi mai mulţi părinţi, printre care şi Eusebiu de Cezareea, dar cred că intrăm în amănunte foarte complicate şi nu ştiu dacă are rost. Dar cert este că la început când s-au adunat s-au gândit cum putem rezolva problema arianismului şi singura variantă care mai rămânea era aceea a formulării unui Crez pe care să-l semneze toţi. Nu ni se păstrează din nefericire protocoalele, procesele-verbale ale şedinţelor, pentru că acolo se nota tot cine ce a spus.

Doar trei părinţi nu au semnat Crezul

Cine nu a semnat a fost excomunicat?

Da, şi din fericire numai trei persoane nu au vrut să semneze Crezul de la Niceea dintre cei 318 părinţi. Este vorba de Arie şi de încă doi episcopi, unul dacă nu mă înşel era chiar episcopul de Niceea, episcopul locului. De ce nu au vrut să semneze de fapt? Pentru că s-a introdus în Crez un cuvânt care nu era din Scriptură, cuvântul omoousius, deofiinţă. Atunci părinţii au spus că acest cuvânt nu este din Sfânta Scriptură şi, nefiind, noi nu îl putem folosi, dar părinţii sinodali, orice cuvinte au ales din Sfânta Scriptură, nu au putut să le lase numai pe acelea pentru că ele puteau fi interpretate şi într-un sens arian şi atunci singurul concept care a putut să salveze situaţia a fost acest concept din filozofia greacă. Un mare teolog care s-a convertit la Ortodoxie pe patul de moarte, Jaroslav Pelikan, a remarcat, într-o lucrare fundamentală "Istoria tradiţiei creştine", următorul lucru: "Elenizarea limbajului printr-un termen teologic a dus la dezelenizarea credinţei", adică s-a putut formula această mare taină, pentru că aici e dilema deoarece Dumnezeu nu e numai Unic şi solitar şi singur cum postulau neoplatonismul şi întreaga filozofie greacă, ci El este Unul şi Trei în acelaşi timp. Abia această formulă filozofică a putut să salveze teologia de la o înţelegere greşită a lui Dumnezeu.

Adică, toţi au vrut să facă Crezuri împotriva Crezului oficial?

Au încercat să elimine omoousious pentru că şi-au dat seama că este o piatră de poticnire şi au început să convoace sinoade la Antiohia, la Smirnium în Balcani. Toate aceste lucruri nu s-au lovit de consens. Problema de unde a venit: Constantin a sperat că dacă va semna Crezul de toată lumea va fi pace. Dar în momentul în care s-au întors la scaunele lor, o parte dintre sinodali nu au mai acceptat ceea ce au semnat. Atunci s-a născut o nouă problemă ce a bulversat Biserica vreme de 50 de ani. Nu ştiu dacă este momentul să insistăm pe această istorie care este foarte complicată, însă vom continua cu Sinodul II Ecumenic. Începând cu 20 de ani înainte de Sinodul II Ecumenic, în jurul anului 360, începe să apară problematica Duhului Sfânt. Ne întrebăm noi de Hristos dacă este deofiinţă cu Tatăl, dar Duhul Sfânt? De unde venea problema lor? În Noul Testament nu găsim nici un loc, spun cei care l-au cercetat, în special pnevmatomahii luptători împotriva Duhului Sfânt, Duhul Sfânt nu e numit Dumnezeu. Noi nu găsim nicăieri că Duhul Sfânt e numit Teos, dar găsim foarte multe locuri unde vedem că El este considerat de origine şi de putere dumnezeiască cum este formula Botezului rostită de Mântuitorul, pe care am amintit-o mai devreme. Plecând de la acest lucru s-a născut dezbaterea: Duhul Sfânt este şi El de-o fiinţă cu Tatăl. Atunci marii părinţi capadocieni s-au pronunţat pe această temă: Sfântul Vasile înainte să moară prin "Tratatul despre Sfântul Duh", Sfântul Grigore Teologul, în "Cuvântarea a V-a teologică", Anfilohie de Iconiu, prietenul lor. Au luat toate mărturiile Sfintei Scripturi şi au realizat că şi acolo se vorbeşte despre Duhul Sfânt ca despre Dumnezeu. Dar a fost o grupă de 30 de episcopi la sinodul de la Constantinopol, neortodocşi sau pnevmatomahi, care nu recunoşteau dumnezeirea Duhului Sfânt. Aceştia au stat la sinod numai câteva săptămâni după convocarea lui şi după vreo trei săptămâni, pentru că au văzut că ceilalţi sinodali vor să mărturisească dumnezeirea Sfântului Duh, au părăsit sinodul în semn de protest şi nu au dorit să accepte acest Crez. Însă sinodalii ce au făcut? Datorită celor 50 de ani de luptă, datorită lui omoousoius, au hotărât să nu mai folosească deofiinţă şi să găsească o altă formulă pentru a arăta dumnezeirea Duhului Sfânt. Această formulă este celebra formulă doxologică, că Duhul este împreună slăvit cu Tatăl şi cu Fiul. Această împreună slăvire, prin conjuncţia copulativă care îi leagă pe acelaşi nivel, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt împreună slăviţi, arată că dacă au aceeaşi cinstire şi aceeaşi slavă au şi aceeaşi egalitate în fiinţă şi în substanţă cum am spune noi astăzi. Toată această teologie a fost formulată în articolul pe care îl aminteaţi mai devreme şi a completat tot ceea ce părinţii nu au apucat să spună la Sinodul I Ecumenic. De aceea, credinţa a fost considerată tot credinţă Niceeană. De aceea Crezul de la Constantinopol a fost numit Crezul Niceean în sensul în care părinţii de fapt nu au adăugat nimic la credinţa de la Niceea, ci au încercat să o expliciteze într-un nou context. Poate ar mai fi un element pe care foarte puţină lume îl evidenţiază. Cele şapte articole prime nu au rămas la fel ca la Niceea. O comparaţie pe coloană ale celor două Crezuri ne arată modificări substanţiale pe care părinţii le-au făcut. Primele şapte articole pe care le rostim astăzi nu sunt la fel ca cele de la Niceea. Acelea erau deosebite în sensul în care au fost lucruri care s-au adăugat şi lucruri care au fost scoase. De exemplu la Niceea, la Dumnezeu Fiul când se spunea: "şi într-Unul Domn Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Unul născut" şi urma în Crezul de la Niceea "născut din fiinţa Tatălui", apoi urma "lumină din lumină", cum avem noi astăzi. Dar "născut din fiinţa Tatălui" nu a mai fost lăsat la Constantinopol de părinţii sinodali. Din Crez a fost eliminat pentru că după Niceea au fost părinţi eretici, care au interpretat născut din fiinţa Tatălui în sens sabelian, în sensul în care fiinţa se amestecă şi Dumnezeu se manifestă fie ca Tatăl, fie ca Fiu sau ca Duhul Sfânt.