Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial O viață de 102 ani sau cum nu rămâne Dumnezeu dator

O viață de 102 ani sau cum nu rămâne Dumnezeu dator

Un articol de: Raluca Prelipceanu - 10 Noi, 2019

Este o zi frumoasă de toamnă şi maşina noastră urcă lin panta printr-o pădurice deasă. Ne îndreptăm către Cheile Râmeţului. Acolo ne întâmpină un peisaj de o frumuseţe răpitoare, cu numeroase stânci. Urc pe o stâncă de unde îmbrăţişez cu privirea valea cu case bătrâneşti, turle de biserici vechi, clăi de iarbă cosită. Pe vârful stâncii din faţă cineva a înfipt un steag tricolor. Ajungem la biserica monument istoric de la Geogel. Ea datează din secolul al XVIII-lea şi are hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Mergem apoi către Măcăreşti, cătunul alăturat. Îl căutăm pe moş Gavriil Bîrluţ, cel care a supravieţuit Războiului al Doilea Mondial şi a trecut încă din 2017 de suta de ani.

 Anul trecut, cu ocazia Centenarului, Gavriil Bîrluţ a fost decorat cu Crucea Moldavă. Gavriil Bîrluţ locuieşte în cătunul Tomeşti, un cătun cândva mândru, cu case frumoase, cu oameni gospodari. Acum, în cătun mai locuiesc doar trei familii. Vechile cărări s-au împădurit şi sunt pline de spini şi mărăcini. Suntem nevoiţi să lăsăm maşina la Măcăreşti şi să coborâm pe cărarea care duce către cătunul Tomeşti. Pierdem drumul de câteva ori, dar, în cele din urmă, nepoata lui moş Gavriil, şi dânsa în etate (67 de ani), ne iese înainte, sprijinindu-se într-un toiag şi urmată de fidelul ei companion, un câine de pază. Ne conduce printre mărăcini, încearcă să ne taie drum cu ciomagul. Trecem pe lângă câteva case părăsite, câteva şuri abia de se mai ţin. În cele din urmă, ajungem la gospodăria unde trăieşte moş Gavriil. Toate sunt aranjate fain aici. Mai multe rânduri de case, grajd, şură şi o grădină plină de flori. Căpiţele frumos rânduite lângă şură sunt semnul unei familii de gospodari. Gospodăria se află pe marginea unui pârâu care asigură apa necesară existenţei atât a oamenilor, cât şi a animalelor. În ogradă ne aşteaptă moş Gavriil, sprijinit într-o bâtă. Are emoţii. La gât poartă eşarfă tricoloră. Se sprijină în bâtă, dar, în ciuda vârstei înaintate, este încă în picioare. Ne pofteşte într-o cameră. Casa în care păşim a ars chiar în noaptea nunţii nepoatei lui moş Gavriil. După cum povesteşte moş Gavriil, pe atunci încă mai erau oameni în sat şi vecinii au băgat primii de seamă focul şi i-au trezit. Nenea Gavriil a ridicat casa la loc. Încăperea e simplă, un pat, o laviţă, un dulăpior, o masă şi, evident, soba.

Tifosul nu l-a „găsit” acasă și minele războiului nu l-au atins

Moş Gavriil nu a dus o viaţă uşoară. Încă de la început, existenţa lui a fost grea. La vârsta de un an şi jumătate a rămas orfan de ambii părinţi. Ostaşii reveniţi din Primul Război Mondial au adus în sat tifos. Tifosul s-a răspândit şi a făcut ravagii. Părinţii lui moş Gavriil au murit şi copiii au rămas în grija sătenilor, care i-au crescut. Încă de mic, moş Gavriil a lucrat: a păscut vitele, a lucrat la lemne, a făcut armata şi a învăţat să conducă automobilul. Când a venit cel de-al Doilea Război Mondial, a fost chemat în armată şi a activat ca şofer pe o maşină de transmisie. I-a fost greu, a ajuns cu frontul până în Caucaz, dar Dumnezeu l-a păzit. Moş Gavriil se ruga în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Dimineaţa spunea: „Mulţumescu-ţi, Doamne, că am prins şi zorii zilei de astăzi!”, iar seara „Mulţumescu-ţi, Doamne, că a mai trecut o zi!” Moartea îl pândea la tot pasul. A traversat păduri minate şi s-a ascuns la umbra copacilor acestora. Dacă Domnul nu l-ar fi păzit, ar fi putut păşi şi el peste o mină, aşa cum au păţit mulţi dintre soldaţii noştri. Moş Gavriil ne-a mărturisit că cea mai grea zi de pe front a fost ziua în care li s-a ordonat retragerea. El trebuia să transporte cu maşina în primul rând ofiţerii. Soldaţii, însă, au început să alerge după maşina lui şi să se prindă de ea, iar moş Gavriil nu avea dreptul să îi ia. Cum alegi cine merită să moară şi cine merită să trăiască? Pe moş Gavriil l-a durut sufletul că a trebuit să îşi lase în urmă camarazii. O altă întâmplare de pe front pe care ne-o povesteşte s-a petrecut pe vremea când staţiona cu regimentul în apropierea unei gări. Era foamete şi a întâlnit o femeie care plângea. Când a întrebat-o pe aceasta de ce plânge, femeia i-a răspuns că nu mai poate de foame. Moş Gavriil s-a gândit un pic şi apoi i-a întins raţia sa de pâine. Femeia i-a mulţumit cu lacrimi în ochi. Apoi a condus-o şi a urcat-o în tren. Când a ieşit din tură, s-a dus la el la baracă şi a deschis fereastra ca să aerisească. Atunci au zburat pe geam spre el două pâini. Unul dintre consătenii lui moş Gavriil se ocupa de aprovizionarea armatei. Când a ajuns la regimentul lui, acesta a aflat că moş Gavriil se afla acolo şi i-a aruncat pe geam o raţie dublă. Moş Gavriil râde: „Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. Dai una, iei două”.

„Tare mi-a fost dragă viața!” 

Războiul a trecut, moş Gavriil s-a întors acasă la nevastă, dar şi aici a muncit din greu ca să ridice casele faine pe care le vedem noi. A avut gospodărie grea: a ţinut animale, vite multe. Uneori a mers la oraş pe jos. Mergea toată noaptea peste culmi şi până dimineaţa ajungea la Aiud. Credinţa l-a ţinut. S-a împrietenit şi cu un preot care făcea parte din Oastea Domnului, dar, până la urmă, acesta a fost arestat de comunişti. L-am întrebat cum de a ajuns la vârsta aceasta şi moş Gavriil mi-a răspuns: „Ei, încă din tinereţe tare mi-o fost dragă viaţa!” E convins că fiecare trăieşte câte zile dă Dumnezeu. Acum, însă, îi vine greu pentru că nu mai sunt oameni, în stânga casei lui nenea Bîrluţ sunt cincisprezece case la rând, nelocuite. Toate frumos rânduite, cu şuri, ba casa alăturată are chiar şi un foişor care parcă aşteaptă oamenii să vină ca să prindă viaţă. După ce ne ospătează în propriul foişor, nenea Gavriil se plimbă cu noi până în dreptul şurii şi al căpiţelor. Are privirea senină şi mersul hotărât, aşa cum şade bine unui român, chiar dacă, la anii lui, se sprijină în toiag. Ne explică cum au plecat oamenii pentru că nu mai este de lucru. Principala ocupaţie în zonă era mineritul şi mai toate minele s-au închis. Soţul nepoatei lui nenea Gavriil a lucrat la mină la Roşia Montană şi la Baia de Arieş. Acum are 75 de ani şi se ocupă în continuare de gospodărie. Mai ţin două vaci şi mai multe găini şi pui. Ca să capeţi pâine, însă, trebuie să mergi mai bine de o oră pe jos. Magazinul cel mai apropiat e la Geogel şi până acolo drumul durează o oră şi jumătate. Mai vine cineva din Câmpeni, uneori, cu pâine şi alte produse la Valea Vălcuţei, care este ceva mai aproape, doar la un ceas de mers pe jos.

Lumea satelor de munte din Ardeal se clatină

În vremurile acestea în care ne-am obişnuit să ne deplasăm numai cu maşinile pare incredibil, dar aici oamenii întotdeauna au trăit aşa. Gospodăria are un cuptor de pâine unde Viorica, nepoata lui nenea Gavriil, mai coace uneori pâine şi plăcinte, astfel încât să nu fie nevoită să parcurgă drumul după pită. Viorica ne conduce la casa următoare, aflată cam la un kilometru în stânga casei lui moş Gavriil. Este o casă veche tradiţională, aici pe vremuri se ţineau şezători. Este mai bătrână decât moş Gavriil, are peste 100 de ani, poate chiar două din câte ne spune Viorica. Câte dansuri nu a prins aici şi moşul! Acum însă stă să se prăbuşească şi, odată cu ea, toată lumea aceasta a satelor de munte cu tradiţiile şi obiceiurile lor, cu trecutul lor istoric. Următoarea casă aflată la încă jumătate de kilometru este locuită de una dintre cele trei familii care se mai află în cătun. Este o casă tradiţională de paie, cum rar se mai întâlnesc. Alături, gospodarii au mai ridicat şi o casă nouă. Gospodăria e bine pusă la punct: au porci, găini, boi şi vaci. Stăpâna casei ne arată ştergare cusute de mâna ei. Pe vremuri, orice tânără învăţa, în primul rând, să coase cuverturi şi chiar covoare. Şi Viorica a cusut la vremea ei. Acum vederea i-a slăbit şi se deplasează tot mai greu. De aceea se gândeşte să părăsească meleagurile natale. Viorica s-a născut peste deal, la Cojocani, în comuna Mogoş, unde a locuit până a fost adoptată de moş Gavriil. Şi acolo situaţia e aceeaşi, mai sunt numai câteva familii, iar vechile case tradiţionale îşi aşteaptă locuitorii să se întoarcă, să şadă iarăşi în foişor, să joace şi să depene amintiri.

Citeşte mai multe despre:   sat