„O viaţă închinată total lui Dumnezeu şi aproapelui”

Impresionat de permanenţa seminţei roditoare pe care Domnul o seamănă, prin mâinile noastre, ale păstoriţilor, în solul sufletesc al oamenilor, însemnez câteva gânduri izvorâte din realitatea sfinţeniei omului total consacrat plugăriei spirituale. Acesta este, fără îndoială, părintele nostru Dometie ­Manolache. Viaţa este un dat divin care ­rodeşte doar în condiţiile de acceptare, de cooperare, de hrănire a acestei rădăcini, care este mereu şi mereu darul lui Dumnezeu.

Părintele Dometie este originar din Munţii Buzăului, de la Mărculeşti, comuna Bălăneşti, veche vatră a călugărilor isihaşti. O sămânţă s-a aşezat de la tainicii rugători în ograda familiei tinere, Ion şi Filofteia Manolache, cărora le-au răsărit doisprezece prunci, în ascultare de Dumnezeu, din viaţă cinstită, evlavioasă şi închinată muncii în condiţii vitrege de sărăcie.

Sămânţa bună rodeşte la câmpie şi devine făina prescurii

Mila marelui rege Ferdinand şi a mamei răniţilor din Marele Război, Maria, s-a răsfrânt asupra ţăranului român. Cel de la munte, dacă nu a avut pământ, a primit la şes, la câmpie. E cazul multor buzoieni care s-au mutat şi şi-au aşezat viaţa în câmpia mănoasă a Brăilei, de curând şi ea eliberată de ocupanţii străini. Localnicii, numiţi „cojani”, au schimbat stăpânii străini cu bunicii lor, fraţi de-o lege şi de un sânge, numiţi muntenii buzoieni. Această cooperare a rodit înmiit la Brăila, iar sămânţa credinţei, însoţită de aromele tradiţiilor sănătoase de la munte, au dat şi dau nu numai recolte bogate, ci mai ales oameni echilibraţi, harnici şi credincioşi. Printre aceştia, vârfuri: Fănuş Neagu, Vasile Băncilă, dar şi părintele Dometie.

Stelian Manolache a rodit din copilărie asemenea unui vârstnic, încât la frageda vârstă era foarte robust şi spiritual, iar fapta filantropică i-a fost normă de creştere. A crescut prin alţii, în care a investit propria lui sărăcie materială, dar în ea se arată o bogăţie sufletească şi o disponibilitate de jertfă, cum aflăm doar din vieţile sfinţilor. A urmat, aşadar, în satul Târlele Filiului, de lângă oraşul Ianca, şase clase primare, ucenicind la stână cu fratele său mai mare, Gheorghe, dascălul satului de munteni buzoieni. Când s-a prezentat la examenul de la Seminarul buzoian avea vreo 26 de kilograme, dar ce bine au cântărit vestiţii dascăli ai bătrânei şcoli teologice care l-au numărat între elevi şi pe Sfântul Iosif cel Milostiv al Moldovei! Au văzut în slăbiciunea trupească o mare putere spirituală şi aceasta s-a confirmat cu asupra de măsură în lucrare sfântă a unui sfânt afierosit din pântecele maicii sale.

Odată, plecând la tren de acasă pentru a merge la Seminar, avea în buzunar doar bănuţii drămuiţi pentru biletul de tren. Văzând o fetiţă fără îmbrăcăminte, a preferat să-i ofere suma ce o deţinea, iar el, sărmanul, s-a agăţat de o osie dintre vagoane şi aşa l-a dus Dumnezeu la Buzău! Câtă frumuseţe de caracter!

Rodirea bogată se împlineşte cu multă jertfă şi îndurarea necazurilor

De mic s-a remarcat la Seminar prin cuminţenie, muncă asiduă şi dorinţă de aprofundare a cunoştinţelor teologice, mai întâi la Buzău, apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, devenind un model de prietenie şi de ucenicie.

Poate şi exemplul Sfinţilor Părinţi capadocieni în timpul şcolirii sale a contribuit la o sfântă şi curată prietenie cu Leonida Plămădeală, viitorul ierarh Antonie, Episcop al Buzăului şi Mitropolit al Ardealului, parcă şi el profet pe căile fratelui spiritual Dometie. Ambii au fost ucenici ai părintelui Dumitru Stăniloae. Părintele Dometie a lucrat sub îndrumarea părintelui Stăniloae o teză despre Mărturisirea de credinţă ortodoxă a lui Petru Movilă, pe care i-o dedică ierarhului isihast cu viaţă sfântă, Chesarie al Dunării de Jos, de care depindea canonic.

Dar taina mare a prieteniei celor doi străluciţi tineri teologi, Leonida Plămădeală şi Stelian Manolache, se dezleagă printr-un moment providenţial, de puţini cunoscut, ce s-a petrecut la Târlele Filiului, de unde sămânţa cea roditoare a fost semănată de Dumnezeu în Transilvania. Părintele Dometie era sorocit de părinţi logodirii. Îi făcuseră şi o căsuţă, spre a deveni preot în sat! Dar o telegramă de la Leonida, în septembrie 1949, a redirecţionat decizia în Sus, spre jertfă, spre călugărie: „Stelică, eu merg la Prislop la călugărie. Haide, ce spui?” A fost suficient să lase şi casă şi familie şi căsătorie şi imediat să-şi urmeze chemarea lăuntrică la ecoul profund al prieteniei pentru Hristos, pentru Biserică, pentru aproapele, „cu timp şi fără timp”.

În 14 septembrie 1949, de Înălţarea Sfintei Cruci, la Mănăstirea Prislop au primit crucea călugăriei cei doi prieteni, deveniţi monahii Antonie şi Dometie. Ce-a urmat, ştim cei mai mulţi. Dar însemnez un aspect. Fratele prieten Episcop, Antonie, mărturiseşte: „Când ne întâlneam eram tinerii fraţi Leonida şi Stelian. Nu se putea altfel! Ne-ar fi deranjat pe amândoi schimbarea de frăţietate reală!” Dar Episcopul vedea că monahul Dometie era mai sus. „Şi spun, zice Mitropolitul, aceasta, cu sinceritate”. Ce frumuseţe de caractere!

Rădăcinile, solul fertil şi lucrarea dăinuiesc în eternitate

Viaţa părintelui Dometie, mai ales ca misionar în Ardeal în anii ‘50 ai secolului trecut, etapa suferinţelor din comunism, Decretul 410 şi alte cruci asumate de dânsul pentru alţii l-au călit, l-au întărit şi a ars ca o candelă fără prea mult ulei, picurând sânge şi duh din puţinul lui pentru a deveni în final el o lumină vie, transparentă în viaţa aproapelui. De remarcat şi aici minunea înrădăcinării sale în credinţa, în tradiţia şi în cuminţenia din zona Buzăului natal şi a câmpiei Brăilei, care l-a adoptat ca fiu şi-l recunoaşte acum în postura de Avvă, de Părinte.

Ca Avraam şi-a luat obştea de măicuţe din Ardeal şi-a trecut „cu oiţele” munţii spre mănăstirile Răteşti şi Ciolanu, cu binecuvântarea înţeleptului şi blândului vlădică Antim Angelescu al Buzăului. A fost, poate, cea mai înaltă şcolire a maicilor la tradiţia echilibrată isihastă, dar cu lucrare comunitară şi filantropică în duhul Sfântului Vasile cel Mare. Aşa se explică mai apoi rectitorirea lavrei de la Râmeţ, impulsul sufletesc de iubire de Dumnezeu, de Biserică şi de neam al părintelui Dometie asemănându-l în Ardeal cu opera Sfântului Constantin Brâncoveanu la Sâmbăta de Sus.

Dar dacă trupul părintelui Dometie, prin mistuire şi dăruire până la jertfirea de sine cu desagii plini de pâine pentru aproapele în timp de inundaţii a rămas în Ardeal, duhul său este acum un dar pentru noi toţi. Avem îndatorirea de a aprinde făclia, candela, nu numai în biserica sa de la Târlele Fiului, ori în căsuţa memorială pe care am aranjat-o din mila lui Dumnezeu cu fratele său, părintele Mihai Manolache, trecut şi el la Domnul, şi cu maica Eudoxia, sora sa, de asemenea mutată de la noi, ci mai ales în sufletele, în inimile şi în viaţa tinerilor preoţi din zona sa natală, în mijlocul credincioşilor, dintre care unii vârstnici îl văd mereu la timpul prezent pe uliţele satului alergând să le dea un pahar de apă. Oare întâmplător calea bisericii din Târlele Filiului se cheamă acum „Părintele Dometie”? Credem că l-a văzut bine pe calea spre cerul sfinţeniei Preafericitul nostru Părinte Patriarh Daniel, care ni l-a arătat lucrător pentru neamul românesc în faţa tronului Preasfintei Treimi.