Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial O viziune a regelui Carol I despre satul românesc

O viziune a regelui Carol I despre satul românesc

Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 19 Iun, 2019

La 1866, când prințul Carol de Hohenzollern a ajuns în România, a găsit o țară care încă mai era în mrejele Evului Mediu, înapoierea fiind elementul caracterizant pentru tânărul stat dunărean. În călătoria spre București, domnitorul a rămas neplăcut impresionat de sărăcia ce domnea prin satele de pe traseul parcurs alături de suita sa. Poate și de aceea, viitorul rege a avut ambiția de a moderniza această țară și a o face să progreseze în toate aspectele relevante pentru un popor cu ambiții
și aspirații așa cum era poporul român.

Până la 1900, România, așa cum se înfățișează ea statistic, dar și din ima­ginile rămase de atunci, era caracterizată de expresia „satul
este țara”, căci acesta reprezenta cadrul de viețuire a majorității locuitorilor. Se simțea nevoia de modernizare, de un suflu nou care să impulsioneze viața satului românesc. Erau multe de făcut, iar domnul și mai apoi viitorul rege Carol I a încercat cât i-a stat în putință să modifice starea de fapt existentă. Soluția era aparent simplă: educarea țăra­nilor și convingerea lor de a-și îmbunătăți viața și starea economică, însă transpunerea în practică era grea. Cu ce bani, cum, cine să facă și unde? Erau tot atâtea întrebări ce păreau că nu-și vor găsi ușor rezolvarea.

Ușurarea bugetului statului

Exista o tradiție moștenită din vechime, aceea a confundării de către domnitor a vistieriei statului cu cea personală. Modernitatea, însă, a impus principiul listei civile care să acopere, din bugetul statului, cheltuielile personale ale domnului. În mod evident, un stat mic avea un buget mic și, inevitabil, lista civilă avea aceeași statură. Adesea, principele solicita bani familiei Hohenzollern pentru nevoile palatului ori pentru operele de caritate ale principesei Elisabeta. După proclamarea regatului s-a simțit nevoia unui buget consistent, compatibil cu noul statut regal.

O soluție care avea să se dovedească una fericită i-a apar­ținut lui Ion I. C. Brătianu, iar mai apoi a fost propusă în Camera Deputaților de către un grup de parlamentari având ca raportor pe deputatul și profesorul universității din Iași, Andrei Vizanti. Propunerea era simplă și a fost îmbrățișată de către reprezentanții puterii, în timp ce opoziția nu s-a prezentat la vot. Statul român acorda regelui, printr-o lege specială, dreptul de a administra și de a beneficia de folosința a 1% din cele 1.200 de moșii aflate în posesia sa. Domeniile Coroanei, așa cum a fost numită această salbă de moșii, însumau, după cum aflăm dintr-o Enciclopedie din 1930, aproape 130.000 de hectare, din care 48.000 ha erau teren arabil.

La 9 iunie 1884, Legea Domeniilor Coroanei a fost promulgată și, odată cu aceasta, o instituție regală își începea existența ce avea să dureze până la abdicarea regelui Mihai. Textul Legii Domeniilor Coroanei cuprindea 12 articole în care se stabileau regulile de administrare, scutirile de impozite, statutul acestora etc.

Satele regale

Domeniile Coroanei, așa cum au fost denumite cele 12 moșii, aveau în cuprinsul lor câteva sate, terenuri arabile, fânețe, păduri dispuse în județele Brăila (Rușe­țu), Dolj (Sadova, Segarcea), Ilfov (Cocioc), Prahova (Gherghița, Clăbucetul-Taurului, Muntele Caraiman), Râmnicu-Sărat (Domnița), Neamț (Bicaz), Suceava (Borca, Mălin, Sabașa-Farcașa) și Vaslui (Dobrovățu), iar populația de aici însuma 52.000 de persoane.

Primul pas făcut de către regele Carol I a fost acela de a-l numi în funcția de administrator pe Ioan Kalinderu (1840-1913), un personaj devotat însărcinării primite, care a considerat această funcție ca fiind „cea mai completă și onorantă misiune a vieții mele”. Răspunzând aspirațiilor regelui Carol, Kalinderu și-a concentrat întreaga atenție asupra locuitorilor satelor de pe Domeniile Regale, încercând să înfrângă sărăcia și să dezvolte educația sătenilor.

Carol I a fost considerat de către contemporanii săi un om cumpătat, zgârcit chiar, de aceea, cu atât mai importante apar acțiunile sale în sprijinul satelor de pe Domeniile Coroanei. Conștient de starea materială precară a satelor Domeniilor Coroanei, Carol I a oferit, în decembrie 1884, 10.000 de franci pentru a înzestra bisericile de pe aceste domenii cu toate cele necesare, iar pentru școli, să fie cumpărate manuale. Doi ani mai târziu, regele a mai oferit 60.000 de franci pentru construirea de școli. Ce îl împingea să facă aceste gesturi? Un răspuns ține de viziunea regelui Carol I de a face din satele de pe Domeniile Coroanei modele pentru restul țării. Regele credea că nimic nu e mai convingător, mai ales pentru omul cu carte puțină, decât exemplul care vorbește ochilor. De aceea, fiecare domeniu a fost înzestrat cu clădiri și anexe necesare unor exploatații moderne, cheltuindu-se, până în anul 1910, suma de 10 milioane de lei.

Pe domenii au fost angajați specialiști - agronomi, ingineri, arhitecți, lucrători cu înaltă calificare profesională - care și-au desfășurat activitatea prin modernizarea agriculturii, introducerea de noi culturi - hamei, soia, orez, coriandru, anason, chimion, plantarea de viță-de-vie cu soiuri din Franța și Algeria, utilizarea de mașini agricole, a unor instalații pentru ferme de animale. O altă preocupare a fost aceea a deschiderii de ateliere de țesătorie, olărie, mori, joagăre, a unor mici fabrici de cherestea care să valorifice resursele locale, dar și să-i califice pe săteni și să-i învețe să-și deschidă propriile ateliere sau mici întreprinderi. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate și sub administrarea lui Kalinderu, venitul net a crescut de la an la an, ajungând de la 355.917 lei în 1884 la 1.865.000 de lei în 1911.

Biserica și Şcoala, în centrul activităților

Experiment economic de succes, instituția Domeniilor Coroanei nu s-a definit a fi o „fabrică de bani” pentru nevoile Casei Regale, fiind un exemplu de ridicare prin educație a celor 52.000 de săteni, iar în centrul acțiunii acesteia, cumva didactice, au stat Biserica și Şcoala, cei doi stâlpi ai comunităților rurale. Ioan Kalinderu recomanda tuturor angajaților de pe Domeniile Coroanei să fie exemple pentru săteni și să meargă în fiecare duminică la Sfânta Liturghie alături de personalitățile satului: primarul, notarul și învățătorul.

În 1910, pe Domeniile Coroanei existau 40 de locașe de cult ortodox, toate bine întreținute și înzestrate, iar preocuparea pentru bisericile satelor Domeniilor a însemnat derularea unor ample lucrări de renovare, construire de edificii noi, dotare cu obiecte de cult și mobilier. Au fost restaurate mănăstirile Slatina, Sadova, Dobrovăț, Gherghița, Segarcea. De asemenea, au fost ctitorite bisericile de la Bușteni, Borca, Cornu Luncii. Toate aceste lucrări au necesitat sume importante la care familia regală a renunțat din credința față de Dumnezeu, acționând conform devizei sale „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu). Deseori, regele Carol I, sau membri ai familiei regale, vizita satele Domeniilor pentru a fi mereu în mijlocul oamenilor și a le cunoaște păsurile. Pe Domeniile Coroanei, și activitățile caritabile au avut o importantă dimensiune prin oferirea de burse, alimente, lemne de foc, materiale de construcție pentru locuitorii satelor.

La îndemnul și cu ajutorul financiar al lui Kalinderu, preoții și învățătorii satelor au întemeiat societăți culturale, biblioteci, bănci populare pentru a impulsiona educația și progresul sătenilor. O altă dimensiune a muncii de ridicare a satului românesc a fost legată și de înființarea de școli și coordonarea procesului educativ. Dacă în 1884, pe Domeniile Coroanei, erau numai 18 școli, două decenii mai târziu, numărul acestora ajunsese la 42. Printr-o muncă de lămurire dusă cu sătenii, frecventarea școlilor Domeniilor Coroanei era foarte ridicată comparativ cu media națională. Învățământul nu a fost numai unul dedicat copiilor, întrucât au fost înființate școli agricole, unde adulții învățau tainele agriculturii moderne. Pe lângă școli au fost angajați specialiști în industriile artizanale – meșteri olari, țesători care îi calificau în aceste ocupații pe sătenii dornici să învețe.

Izvorâtă dintr-o necesitate obiectivă, dar condusă și îndrumată de principii generoase, instituția aceasta a Domeniilor Coroanei s-a dovedit a fi un model de succes care a împlinit viziunea regelui Carol I despre cum ar fi trebuit să arate satul românesc. Inițiativele regelui Carol I de pe Domeniile Coroanei au fost continuate și de urmașii săi. Nici chiar regimul comunist nu a reușit să distrugă această muncă laborioasă, iar rădăcinile sădite rodesc și astăzi în acele sate.