Omagierea eroilor patriei

În timpul Primului Război Mondial au murit peste 330.000 de militari români pe câmpurile de luptă. Necesitatea îngrijirii mormintelor acestora a creat premisele înfiinţării, prin Decretul Regal nr. 4106 din 12 septembrie 1919, a Societăţii „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, aflată sub patronajul reginei Maria, prezidată de Patriarhul României de atunci şi abilitată în gestionarea problematicii cimitirelor şi monumentelor de război. Omagierea eroilor patriei, într-o zi specială şi într-un cadru ceremonios, era una dintre obligaţiile majore ale acestei societăţi.

Prin Decretul-lege nr. 1693 din 4 mai 1920 s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătoare naţională, celebrată „cu mare fast religios, şcolar, militar şi naţional” chiar de Ziua Înălţării Domnului. Tradiţia legată de cultul eroilor constituie unul dintre cele mai conservatoare aspecte ale istoriei umanităţii. Din Antichitate şi până în prezent trupurile neînsufleţite ale celor căzuţi în urma conflictelor militare au fost considerate demne de respect, sacrificiul acestora fiind privit ca un gest de conduită civică, considerat demn de a i se închina un cult public.

Mitul eroului

Odată cu Primul Război Mondial, mitul eroului a căpătat noi valenţe. La sfârşitul acestei conflagraţii, într-o serie de state europene a fost instituit, după modelele belgian şi francez, proiectul Mormântului Ostaşului Necunoscut, ca respect pentru sacrificiul tuturor morţilor de război rămași anonimi. Alte simboluri complementare acestui proiect erau cimitirele de război, plăcile cu liste nominale ale morţilor expuse pe clădirile publice şi omagierea eroilor în anumite zile speciale şi într-un cadru ceremonios.

Perfecţionarea tehnicii şi a armamentului, durata îndelungată şi amploarea deosebită a războiului au făcut ca numărul victimelor să depăşească cu mult ceea ce se înregistrase în istoria războaielor de până atunci. Cifrele seci ale statisticilor indică grozăvia dezastrului: peste 10 milioane de vieţi omeneşti pierdute în această mare tragedie umană care a fost Primul Război Mondial. România nu a făcut nici ea excepţie de la această realitate tragică.

La sfârşitul Primului Război Mondial, țara noastră reuşea să obţină, în urma acordurilor de pace semnate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (din anii 1919-1920), recunoaşterea internaţională a actelor de unire semnate la Chişinău (27.03.1918), Cernăuţi (28.11.1918) şi Alba Iulia (1.12.1918), desăvârşindu-şi astfel unitatea teritorială şi naţională la care aspiraseră generaţiile anterioare. Nu s-ar fi ajuns la acest moment de împlinire naţională fără sacrificiul a peste 330.000 de militari români morţi la datorie pe câmpurile de luptă.

Necesitatea îngrijirii mormintelor acestora a creat premisele înfiinţării, prin Decretul Regal nr. 4106 din 12 septembrie 1919, a Societăţii „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, aflată sub patronajul reginei Maria, prezidată de către Patriarhul României şi abilitată în gestionarea problematicii cimitirelor şi monumentelor de război. Conducerea societăţii era încredinţată unui Comitet Central cu sediul în Bucureşti. Acestuia i se subordonau comitetele regionale, judeţene şi comunale de pe cuprinsul întregii ţări, precum şi din străinătate. Direcţiunea Generală era organul prin care Comitetul Central îşi îndeplinea îndatoririle, având atribuţii în tot ceea ce reprezentau chestiunile de ocrotire şi întreţinere a mormintelor de război, proiectarea şi construcţia monumentelor de eroi şi propaganda privind „Cultul Eroilor”.

Calitatea de persoană morală, conferită societăţii prin Decre­tul-lege nr. 4108/1919, îi aducea acesteia, din punctul de vedere al obligaţiilor fiscale către stat, şi beneficiul scutirii de anumite taxe poştale şi gratuitate la transportul materialelor pe calea ferată. Pentru mărirea fondurilor băneşti au fost identificate câteva surse de venit: subvenţiile provenite de la diferite instituţii (ministere, bănci, case de comerţ, primării orăşeneşti şi comunale), subscripţiile şi donaţiile benevole ale unor particulari, cotizaţiile membrilor societăţii, organizarea unor chete şi colecte publice, organizarea unor spectacole propagandistice de teatru şi cinematografie, distribuirea unui timbru şi a unor insigne ale societăţii, comercializarea revistei „Cultul Eroilor” şi altele.

În plus, pentru ca necesarul societăţii (cruci, troiţe, sicrie şi flori) să fie asigurat prin producţie internă, economisindu-se astfel fondurile aflate la dispoziţia sa, a fost achiziţionat un teren lângă cimitirul Ghencea, pe care s-au construit atelierele de piatră şi lemnărie, depozitele de materiale, garajele, pepinierele şi sera de flori ale societăţii. Arenele Romane din Parcul Carol reprezentau și ele o sursă de venit pentru această instituţie. În anul 1927, amintitul edificiu îi fusese concesionat pentru exploatare, pe o perioada de 12 ani, de către Casa Grădinilor Publice din Bucureşti. După ce le-a renovat, societatea a organizat aici numeroase repre­zentaţii teatrale cu tema­tică istorică.

Omagierea eroilor patriei, într-o zi specială şi într-un cadru ceremonios, era una dintre obligaţiile majore ale acestei societăţi. Pentru aceasta s-a hotărât, prin Decretul-lege nr. 1693 din 4 mai 1920, ca Ziua Eroilor să fie decretată sărbătoare naţională, şi să fie celebrată „cu mare fast religios, şcolar, militar şi naţional” în Ziua Înălţării Domnului. În această zi erau comemoraţi „toţi Eroii neamului românesc”, din toate timpurile, „precum şi toţi Eroii căzuţi pe teritoriul statului român, fără deosebire de naţionalitate sau confesiune”. România devenea astfel primul stat care a acordat cele mai mari înlesniri şi i-a asimilat pe eroii străini celor naţionali.

Eroul anonim

Desemnarea unui erou anonim, ca simbol al tuturor celor căzuţi la datorie în anii Primului Război Mondial, a reprezentat o altă modalitate de recunoaştere a sacrificiului făcut de înaintaşi. Societatea s-a ocupat îndeaproape de materializarea acestei idei prin organizarea ceremonialurilor din perioada 14-17 mai 1923, care au culminant cu înhumarea, în Parcul Carol I, a osemintelor Eroului Necunoscut. În anul 1928, pentru comemorarea eroilor şi pentru cinstirea fiecărei familii care avusese un fiu, un soţ sau un tată căzut în război, Societatea „Cultul Eroilor” a înfiinţat „Semnul Aducerii Aminte”, o placă executată în ceramică bronzată sau în bronz, care urma să fie aşezată de rudele celor căzuţi la datorie pe faţadele caselor unde trăiseră eroii respectivi. Societatea a editat şi un periodic, „Cultul eroilor noştri”, devenit din 1926 „România eroică”.

De-a lungul istoriei sale de 29 de ani (1919-1948), societatea a funcţionat pe baza unui statut şi sub mai multe titulaturi, principiile de funcţionare, scopul, organizarea, atribuţiile şi patrimoniul instituţiei rămânând aceleaşi: Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război” (1919-1927), Societatea „Cultul Eroilor” (1927-1940), Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor (1940-1947) şi Aşezământul „Cultul Eroilor” (1947-1948).

Instituţia a fost desfiinţată prin Decretul nr. 48 al Marii Adunări Naţionale din 29 mai 1948 şi prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 297 din 8 iunie 1948. Întregul patrimoniu al acesteia, precum şi obligaţiile de păstrare şi întreţinere a operelor comemorative de război a trecut la Ministerul Apărării Naţionale. (Autorul articolului face parte din Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, din cadrul Ministerului Apărării Naționale) (Alexandru Dobrică)