Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Omul - coroană şi sacerdot al creaţiei

Omul - coroană şi sacerdot al creaţiei

Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 30 Aug, 2009

Omul a năzuit întotdeauna să cunoască realităţile din afara lui şi să se cunoască pe sine. Cunoaşterea celor din afară a mers însă înaintea cunoaşterii de sine. Filosofia antică este, la început, cosmologie. Abia Socrate realizează cotitura de la cosmologie la antropologie, punând omul în centrul cugetării filosofice. Ceea ce l-a preocupat pe om dintotdeauna a fost taina existenţei sale: de unde a venit, cine e, ce e cu el aici, încotro va merge.

Filosofii s-au întors mereu la conştiinţa faptului că a descifra taina despre om înseamnă, de fapt, a descifra taina existenţei. Această frământare a conştiinţei umane este sintetizată în inscripţia de pe frontispiciul templului din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“, la care s-ar putea adăuga că, astfel, vei cunoaşte lumea. Şi în contemporaneitate se recunoaşte că ştiinţa despre om este relativ mai puţin dezvoltată ca alte domenii ale cunoaşterii. Totuşi, nu se poate afirma că omul este o „fiinţă necunoscută“.

A-l cunoaşte pe om înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu

Biserica creştină nu face altceva decât să reafirme, în faţa frământăturilor umane, răspunsul său etern, şi anume acela de a-L arăta pe Mântuitorul Iisus Hristos în Care cele mai esenţiale cerinţe şi necesităţi ontologice ale fiinţei omeneşti au fost satisfăcute o dată pentru totdeauna. A-l cunoaşte pe om înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu, Cel Care l-a făcut şi i-a dat sens. În relaţia religioasă autentică nu omul Îl afirmă, judecă şi explică pe Dumnezeu, ci El este cel afirmat, judecat şi explicat de Dumnezeu. În virtutea libertăţii sale, însă, pentru om există atât calea teonomiei, calea credinţei şi ascultării de Dumnezeu (care-l duce la înfiere şi îndumnezeire prin har), cât şi calea autonomiei, a refuzului orgolios al lui Dumnezeu, a neascultării şi revoltei, a neacceptării păcătoşeniei şi creaturalităţii şi a uzurpării funeste a condiţiei absolute a Creatorului, prin asumarea unei atitudini „divine“ de dominaţie magică, tehnico-ştiinţifică, culturală ori social-politică asupra existenţei.

Omul - „împărat al celor de pe pământ şi împărăţit de sus“

Sfântul Grigorie Teologul, în Cuvântarea sa la Sfintele Paşti, spune că, după crearea omului, Dumnezeu îl „pune pe pământ ca o altă lume mică în cea mare, ca un alt înger, închinător al lui Dumnezeu, văzător al creaţiei văzute şi iniţiat în cea inteligibilă, împărat al celor de pe pământ şi împărăţit de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi nevăzut, dar înţeles cu mintea, la mijloc între măreţie şi umilinţă, acelaşi duh şi trup...“. În ceea ce priveşte timpul creării omului, Sfântul Grigorie al Nyssei e foarte limpede în această privinţă: „Omul a fost făcut ultimul, după plante şi animale, fiindcă natura urmează o cale care conduce la desăvârşire în mod treptat... Astfel, natura, adică feluritele însuşiri ale vieţii, urcă treaptă cu treaptă, de la formele cele mai mici şi până la desăvârşire. Legiuitorul a prevăzut o necesară succesiune a lucrurilor pentru ca lucrul ultim să fie şi cel desăvârşit“. Chiar dacă astăzi evoluţioniştii sunt atei şi cred într-o evoluţie oarbă şi întâmplătoare, fără voia şi lucrarea lui Dumnezeu, „evoluţia“ a fost învăţată de mii de ani în urmă de cartea Facerii şi a fost explicată de Sfinţii Părinţi cu secole înainte de Darwin. Dumnezeu a creat universul în timp, de la formele cele mai simple spre cele mai complexe, sfârşind cu creatura Sa desăvârşită - omul, desăvârşit din pricina chipului său dumnezeiesc, ca potenţialitate, nu ca actualitate.

Conform referatului biblic al creaţiei, Dumnezeu a creat lumea văzută într-o anumită ordine, stabilită prin „paradigmele“ planului Său veşnic. Fazele creaţiei urmează o înlănţuire logică, începând cu lumina şi încheindu-se cu omul - coroana tuturor creaturilor.

Creaţie şi taină

Fără a cunoaşte trecutul omului, nu putem ajunge la o cunoaştere deplină a prezentului său, a stării de făptură renăscută în Hristos. Trecutul aruncă totdeauna o lumină asupra prezentului, iar antropologia Vechiului Testament explică şi face accesibilă antropologia Noului Testament. Primul capitol al Sfintei Scripturi relatează o succesiune de evenimente care au avut loc prin cuvântul şi fapta lui Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit şi creaturile au venit la existenţă. Cum anume? E o taină. În orice caz, creaţia n-a venit la existenţă instantaneu, ci a urmat o succesiune de manifestări, dezvoltată pe parcursul a şase zile diferite. Cum vom numi acest progres al creaţiei în timp dacă nu evoluţie?

O bucată de pământ la care se adaugă sufletul…

Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă că, „în calitate de pământ, eu sunt legat de viaţa de aici, însă având în mine o parte divină, port în mine dorul după veşnicie“. Tot el menţionează faptul că omul este o dublă existenţă, constituită din trup şi suflet, duh şi carne. Această dualitate a omului, o fiinţă spirituală, dar şi materială, pământească, este o trăsătură caracteristică a antropologiei Sfântului Grigorie de Nazianz. Găsim aici, iată, două importante aspecte în legătură cu omul şi existenţa lui. Omul, fiind format din „ţărână şi din duh“ este - după expresia capadocianului - o bucată de pământ la care se adaugă sufletul, ca insuflare a lui Dumnezeu şi datorită căreia omul devine „chip şi asemănare“ a Creatorului său. Vorbind despre această dualitate a omului, uneori în vorbirea antitetică, Sfântul Grigorie foloseşte unele atribute caracteristice sau calităţi cu ajutorul cărora opune cele două componente sau aspecte ale omului. Astfel, omul este „vizibil şi invizibil, pământesc şi ceresc, decăzut şi înălţat“. Prin aceasta, el subliniază dualitatea omului pe calea contrariilor.

Lumea, ca natură, are un caracter antropocentric, aşa cum spune Psalmistul: „Ce este omul să-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale“( Psalmul 8, 4-6). De fapt, abia după crearea şi investirea omului cu demnitatea de conducător al lumii, „toate câte făcuse Dumnezeu“ au devenit „bune foarte“ sau „foarte frumoase“ (Facerea 1, 31), pentru că, până la apariţia omului, întreaga creaţie era apreciată numai cu calificativul de „bună“.

Ritmul seară-dimineaţă, care marchează zilele creaţiei, ne descoperă şi o ordine ierarhică, în care fiecare treaptă o vesteşte pe cealaltă, pregătind în final „casa de oaspeţi“ a Omului. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa a afirmat că întregul cosmos se înalţă treptat către om, termenul ultim al apariţiei Sale.

Omul - apogeul creaţiei

Omul a fost făcut de Însuşi Dumnezeu, ca o cunună a zidirii, printr-un act de creaţie specială: „Pe toate celelalte le-a făcut prin poruncă, dar pe om L-a făcut cu mâinile Lui şi i-a suflat ceva propriu. Omul a fost plăsmuit de Dumnezeu“, afirmă categoric Sfântul Clement Alexandrinul.

Omul reprezintă coroana şi „apogeul creaţiei“. Părinţii îl privesc pe om ca pe un adevărat cârmaci şi domn al universului şi înţeleg această domnie (kyrioteta) ca o formă de exercitare a însuşirii lui de împărat sau, aşa cum afirmă Sfântul Andrei Criteanul, în Canonul cel Mare, că are „vrednicie împărătească“, „diademă şi porfiră“, este „bogat şi drept“, „împovărat de bogăţie şi dobitoace“ (IV, 15). Ca simbol al demnităţii, el nu poartă nici o mantie de purpură şi nu are nici sceptru şi nici diademă. În locul mantiei de purpură s-a îmbrăcat în haina virtuţii, care este cea mai împărătească dintre îmbrăcăminţi, iar în loc de sceptru se sprijineşte pe fericirea nemuririi. Pe când, în loc de diademă împărătească, e împodobit cu coroana dreptăţii. Aşa încât, prin toate acestea, omul se distinge printr-o vrednicie de adevărat împărat, ca unul care se aseamănă aidoma frumuseţii Modelului său. Clement Alexandrinul spune că omul este văzut drept mijloc de legătură între lumea materială şi cea spirituală. Venind ultimul de la neexistenţă la existenţă, omul pare ca încununare a creaţiei materiale. Această bună orânduire se ocupă mai întâi de lume şi de cer, de ciclurile solare şi de mişcările celorlalte stele; toate făcute pentru om; apoi se ocupă de însuşi omul, pentru că îşi arată toată purtarea sa de grijă faţă de el.

Dar, spre deosebire de restul creaturilor, omul reflectă în fiinţa sa o complexitate, pe care numai Dumnezeu o posedă în grad absolut. El este înzestrat cu suflet raţional, sentimente şi libertate. Raţiunea şi libertatea îl distanţează pe om de făpturile neînsufleţite şi îl apropie de Dumnezeu. Aceste calităţi întregesc în om chipul dumnezeiesc, care în celelalte existenţe „cunoaşte doar o licărire pală“.

Omul e o biserică tainică

Panayotis Nellas afirmă că „adevărata măreţie a omului nu se găseşte în aceea că este existenţa biologică cea mai înaltă, un animal «raţional» sau «politic», ci în aceea că este un «animal îndumnezeit»“, şi că, aşa cum afirmă Sfântul Grigorie Teologul în Cuvântul funebru al Marelui Vasile, reprezintă existenţa creată care „a primit să devină dumnezeu“ („Theou te ktisma tynchanon kai theos einai kekeleusmenos“). Măreţia omului constă în faptul că el este chemat să devină un cosmos mare şi nou în cel mic şi vechi şi, aşa cum spune Maxim Mărturisitorul, o „biserică tainică“ - „Omul e o biserică tainică ca unul ce face să strălucească virtuos prin trup ca printr-un naos (templu) partea practică a sufletului prin lucrările poruncilor potrivit filosofiei morale“, iar printr-o contemplaţie anagogică zicea că „Biserica e un om spiritual, iar omul o Biserică tainică (mystiken de Ekklesian ton anthropon)“. Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă şi el că „fiecare din noi este adus la existenţă de către Dumnezeu ca o a doua lume mare în această lume mică şi văzută. „În ce constă măreţia omului?“, întreabă Sfântul Grigorie al Nyssei. Şi tot el răspunde: „Nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după chipul naturii care l-a creat“. Aceasta înseamnă că măreţia omului se află în destinul lui.

În viziune patristică, poziţia verticală a corpului, armonia părţilor din care este alcătuit, expresivitatea feţei, voiciunea privirii sunt caracteristici care îl detaşează pe om de restul creaturilor şi care îl aşază în fruntea tuturor. Dar demnitatea umană este un reflex al măreţiei Creatorului. Dumnezeu Însuşi a hotărât ca omul să fie „splendoarea creaţiei“ şi modelul după care să-şi restructureze chipul şi întreaga fire.

Fiinţa umană, „centrul, sau în centrul lumii“?

Antropologia patristică arată că omul nu e „centrul, ci în centrul lumii“. John Meyendorff afirmă că „rolul central al omului în cosmos se reflectă, de asemenea - poate cel mai bine decât în orice sistem de concepte -, în cultul bizantin, cu accentul pus de el pe unirea cerului cu pământul, cu realismul său sacramental, în ritualurile sale de binecuvântare a hranei, a naturii înconjurătoare şi a vieţii omeneşti, ca şi în afirmaţia că, prin fire, omul este mai aproape de Dumnezeu decât înşişi îngerii“.

Omul - coroana creaţiei în contemporaneitate

Sfântul Grigorie Teologul menţionează că „pe acesta (pe om) l-a aşezat în paradis (oricare ar fi acest paradis), cinstindu-l cu libertatea, pentru ca binele să fie al lui prin alegere“. Aşadar, Dumnezeu l-a făcut pe om fără de păcat în fire şi liber în voinţă, dar fără de păcat, nu inaccesibil păcatului, deoarece numai Dumnezeu este inaccesibil păcatului, ci în liberă alegere, adică având libertatea să stăruie şi să progreseze în bine, ajutat de harul dumnezeiesc. Din mâna Ziditorului omul a ieşit perfect (înţelegând prin aceasta o perfecţiune virtuală, atât din punct de vedere fizic, cât şi moral-intelectual), având încredinţarea de a trăi în condiţii excepţionale „în grădina cea din Eden“, pe care trebuia „s-o lucreze şi s-o păzească“ (Facerea 2, 15), adică să menţină şi să sporească frumuseţea raiului pământesc care îi aparţinea.

Omul, purtătorul de cuvânt al lumii în faţa lui Dumnezeu

În raport cu natura şi cu întreaga creaţie, menirea omului este aceea de a fi purtătorul de cuvânt al lumii în faţa lui Dumnezeu şi reprezentantul lui Dumnezeu în ea, stăpânul ei, din puterea lui Dumnezeu, spre a o duce şi pe ea la desăvârşire. Pe calea unirii cu Dumnezeu, omul nu îndepărtează făpturile, ci el adună în iubirea sa cosmosul, despărţit de păcat, ca şi acesta să fie, în sfârşit, transfigurat prin har. Odată cu înălţarea omului are loc şi înălţarea lumii către Dumnezeu, aceasta arătând că nu numai omul, dar şi cosmosul este destinat să fie transfigurat în Hristos, pentru a intra în împărăţia luminii lui Dumnezeu, taina creştinismului fiind taina materiei transfigurate în Hristos. Prin om, universul întreg este chemat spre a deveni biserică vie, în care lucrează tainic Duhul Sfânt la transfigurarea lui. „Chipul şi asemănarea“ cu Dumnezeu din om implică nu numai o deschidere a omului spre Dumnezeu, ci şi o funcţie şi o obligaţie a omului în întreaga creaţie.

Experienţa noastră obişnuită de viaţă ne arată că în lumea în care trăim, dincolo de o anumită dezordine aparentă sau reală, există o ordine necesară a lucrurilor, care se manifestă atât la nivel macro cât şi microcosmic. Nimeni nu poate contesta faptul că această ordine este expresia unei lumi integrate şi structurate raţional, determinate de anumite legi care-i sunt constitutive. Atât lumea în care trăim, cât şi propria noastră natură umană poartă, în mod fundamental, pecetea ordinii şi armoniei. De unde apare atunci dezordinea, ca element perturbator sau chiar distrugător al ordinii? Din eşecul libertăţii şi responsabilităţii omului, care transformă acest spaţiu în izvor de dezordine.

Omul şi mediul înconjurător

Destinul lumii este legat de destinul cununii creaţiei, de destinul omului. Aşa cum am văzut, în această nouă ambianţă, figura centrală rămâne omul, reînnoit în fiinţa sa. Tot ce se petrece cu el are semnificaţie universală. Pentru Părinţii filocalici, „lumea făpturilor sensibile trebuie să funcţioneze ca mijloc de comunicare între Dumnezeu şi om. Lumea este darul, expresia iubirii lui Dumnezeu pentru om. Aceasta este întemeietor, fundamental al lumii care oferă singura cale de valorificare pozitivă a întregii Creaţii“. „Lumea aceasta este drumul, nu este capătul drumului“, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae. „Relaţia omului cu mediul înconjurător, cu creaţia lui Dumnezeu, are, în Tradiţia Bisericii, un profund caracter teologic. Conform referatului biblic al creaţiei, omul nu este totalmente străin lumii în care a fost aşezat de Creatorul său să vieţuiască. Dacă tot ceea ce fiinţează vine la existenţă prin rostirea de către Dumnezeu a cuvintelor Sale, care se cristalizează în creaţie, pe om Dumnezeu îl creează apelând la materia deja existentă în lume, pe care o modelează şi peste care suflă suflare de viaţă (Facerea 2, 7). Între om şi mediul său ambiant există aşadar, de la bun început, o relaţie specială (...) Rolul omului în relaţie cu lumea nu este acela de homo venator, ci de sacerdot al creaţiei.“

Omul contemporan a păstrat din învăţătura creştină numai un aspect, care, rupt din context, a devenit foarte nociv. Este vorba despre concepţia potrivit căreia omul este stăpânul lumii. Dacă, iniţial, prin creaţie, omul trebuia să fie stăpânul lumii în sensul de preot al ei, de agent sfinţitor al ei, la ora actuală, omul crede că poate face orice cu natura, că o poate transforma oricum, pentru a-i satisface lui nevoia nesfârşită de plăceri şi de confort. S-a ajuns astfel la criza ecologică pe care o cunoaştem astăzi şi pe care nimeni nu pare să o mai poată controla. Omul, considerat cunună şi rege al naturii, şi-a permis să se comporte în maniera celui mai dur despot. Omul a uitat că, în accepţiunea biblică, „a stăpâni“ nu înseamnă altceva decât „a sluji“, că natura este casa tuturor oamenilor, că între aceştia şi natură trebuie să existe o armonie, că această natură trebuie personificată sau umanizată, nu exploatată şi degradată.

Păcatul a deteriorat atât de mult relaţia omului cu lumea încât aceasta îi devine ostilă; pământul rodeşte spini şi pălămidă, iar omul trudeşte din greu pentru a o stăpâni. Prin valoarea pe care omul o dă de acum materiei, lumea nu mai rămâne la condiţia ei originară, de mijloc şi sprijin al omului, ci devine scopul acestuia pe pământ.

Sacerdot al creaţiei

Omul, aşa cum am văzut că vorbesc Părinţii, a fost aşezat rege şi cunună a creaţiei. Din cauza păcatului, s-a ajuns la faptul ca natura să-i fie dăunătoare. Observăm că, astăzi, la cea mai mică problemă sau calamitate naturală, creştinul se gândeşte şi interpretează acestea din prismă apocaliptică, uitând să-şi amintească de prima carte a Scripturii, în care se vorbeşte despre crearea omului, despre căderea în păcat şi urmarea acestuia. Omul credincios trebuie să fie un om al speranţei, optimist şi încrezător în biruinţa binelui, a dreptăţii şi a păcii. El trebuie să fie un factor activ şi dinamic pentru biruinţa acestora în lume. El are misiunea ca şi cunună sau coroană a creaţiei să fie un „liturg“, un „sacerdot“ şi un „apostol“ al valorilor veşnice. Trebuie să preţuiască natura şi viaţa ca pe un dar de la Dumnezeu şi are responsabilitatea de a o umple de sens prin iubire şi comuniune, condamnând societatea în care omul e lup pentru om. El este legat de pământ, dar nu numai de el; el este fiinţă psihofizică, dar şi fiinţă religios-morală. El trebuie să trăiască şi să-şi îndeplinească conştiincios şi mai ales cu simţ de responsabilitate datoriile faţă de cetate şi de mediu, îndeplinindu-le şi dintr-un simţ de răspundere în faţa lui Dumnezeu. Trebuie să subliniem faptul că Dumnezeu oferă oamenilor din ce în ce mai mult iubirea Sa corespunzător cu creşterea şi capacitatea lor de răspuns. Darul iubirii lui Dumnezeu către oameni descoperă o „istorie“ a acţiunii lui Dumnezeu în relaţia Sa cu oamenii.

Pentru părintele Stăniloae, actualizarea sensului lumii, şi prin aceasta „urcarea ei pe trepte spirituale mereu mai înalte, este o lucrare a spiritului uman ce acţionează prin mijlocirea trupului, căci omul se depăşeşte pe sine însuşi pentru a intra în comuniune cu persoana absolută, adică cu Dumnezeu“. Privind spre desăvârşirea omului şi a omenirii, creştinul trebuie să lucreze încă din viaţa aceasta, alături de forţele progresului, pentru ca societatea şi omul să se înalţe, ca lumea „viaţă să aibă, cât mai multă viaţă“, neuitând faptul remarcat de Sfântul Grigorie de Nazianz - că omul este „ca un alt înger, împărat al celor de pe pământ şi împărăţit de sus“.