„Omul neutralităţii veghetoare“

La întoarcerea de la Adrianopol din anul 1703, când a fost confirmat domnitor al Ţării Româneşti pe viaţă, Constantin Brâncoveanu cunoştea că a fost aproape să-şi piardă tronul şi chiar viaţa. O domnie de un sfert de veac într-o perioadă de mari frământări politice a fost posibilă doar datorită înţeleptei ocârmuiri a domnului român, care a ştiut să răscumpere liniştea ţării. L-a costat o avere, dar oare ce preţ are salvarea unei ţări?

„ Anonimul Brâncovenesc“ păstrează unul dintre cele mai frumoase portrete ale domnitorilor români, cu prilejul revenirii în ţară de la Adrianopol: „După ce dar domnul Costandin-vodă Brâncoveanu au venit în ţară, cum s-au zis mai sus, şi fiind pace între aceşti 2 monarhi, turcul şi neamţul, şi el vesel şi în pace, având hatişerif de la sultan Mustafa şi făcându-şi altul de la sultan Ahmet, fratele lui Mustafa, carele scria să fie domn până la sfârşitul vieţii lui. Şi aşa cu acestea să bucura în ospeţe şi în veselii, în nunte şi ale boierilor de pământ şi ale lui nunte, măritându-şi fetile, însurându-şi feciorii cei de vârstă, că atâta era fericit, cât mi să pare că toate darurile norocului era asupra lui. Că mulţi au noroc în lume, dar nu în toate, că unii au noroc de cinste, iar nu de feciori, şi de bogăţie, şi de stat frumos şi de altele, alţii au noroc de feciori, iar nu de cinste, şi de bogăţie şi de altele, şi tot au şi lipsă de unile, iar acest domn în toate au avut noroc, bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, feate din destul; gineri, nurori aşăjderea, cinste mare şi în boieria lui, şi în domniia lui, ci a domni nici o lipsă nu va fi avut. Şi acest domn ar fi putut să zică cuvintele lui Solomon că orice i-au pohtit inima lui nu i-au lipsit. Acestea şi ca acestea văzând înaintea ochilor lui, numai să veseliea“.

„Principele Constantin Brâncoveanu ştie să jupoaie oaia, fără s-o facă să ţipe“

Secretarul domnesc Anton Maria del Chiaro descrie situaţia Ţării Româneşti după ce voievodul Constantin Brâncoveanu a fost confirmat domn pe viaţă, în 1703: „Pentru cumpărarea noilor potentaţi impuse ţării noi biruri, dar suportabile, ceea ce făcu poporul să spuie că «Principele Constantin Brâncoveanu ştie să jupoaie oaia, fără s-o facă să ţipe». Mai stărui în politica externă de apropiere cu suveranii creştini, întreţinând cu ei corespondenţă prin secretari pentru limbile italiană, latină, germană şi polonă, afară de greceşte şi turceşte“. Aşadar, „neutralitate veghetoare“, cum avea să numească marele istoric Nicolae Iorga atitudinea domnitorului. Sfertul de veac în care a condus destinele Ţării Româneşti a fost consolidat însă cu mari sume de bani. Tot Del Chiaro afirmă că Brâncoveanu era „poreclit de popor Altin Bei, adică Prinţul Aurului“, datorită averii sale. Evenimentul din 1703, când numai pronia divină şi abilitatea diplomatică i-au salvat domnia şi poate chiar viaţa, încă îl marca, drept care a început să caute adăpost mai sigur pentru o eventuală retragere împreună cu numeroasa sa familie: „Investise înainte o parte din averea sa la băncile din Viena şi Veneţia şi cumpără şi în Transilvania moşii, între cari două cari se numesc Sâmbăta, unde începu clădirea unui palat, căci amintirea groazei din anul 1703, când fu chemat la Adrianopol, nu-i dădea linişte, şi ţintea la unicul scop de a fugi“. Del Chiaro se dovedeşte, din nou, un fin observator al racilei românilor: „Totuşi, nu se potea hotărî să părăsească ţara şi imensa avere strămoşească pentru a trăi în ţări străine, cu sarcina unei grele familii compusă din soţie, patru fii şi şase fiice, toate măritate, afară de prima care era văduvă. Ar fi putut totuşi birui greutăţile, dacă avea mai buni miniştri şi mai puţini duşmani, înlăuntrul ţării, cât şi în afară, cari intrigaseră până la exterminarea sa“.

„Cel mai avut dintre Domnii care se perindaseră pe tronul Ţării Româneşti“

Averea domnitorului Constantin Brâncoveanu avea să reprezinte mai bine de jumătate din capetele de acuzare formulate de Înalta Poartă împotriva sa în anul 1714. Istoricul Constantin Giurescu arată că Brâncoveanu trecea în ochii contemporanilor drept „cel mai avut dintre Domnii care se perindaseră pe tronul Ţării Româneşti“. Iolanda Ţighiliu afirmă că „Brâncoveanu a fost cel mai bogat proprietar funciar“ pe care l-a avut vreodată Ţara Românească, „stăpânind 179 de proprietăţi“. Şi totuşi, faima domnitorului nu se datora faptului că era latifundiar. Se ştia că are mari sume de bani depuse la băncile din Braşov, Viena sau Veneţia, dar epata în special prin odoare. Nicolae Iorga explică principiile economice ale perioadei respective, arătând că bijuteriile „nu sunt numai frumuseţea de căpetenie din casa fiecăruia, până la cel mai mic boiernaş şi până la cel mai sărac negustor, ci încă ceva. Mijloacele de astăzi pentru a se păstra şi asigura banul nu erau pe atunci. Banii înşişi erau de tot rari şi în loc să alerge prin toate părţile ca astăzi, ei se scufundau repede după ivirea lor în pungile, în lăzile, tainiţile şi gropile vreunui mare bogătaş, sau vreunui mare puternic al lumii. Semnul bogăţiei era deci altul pe atunci: juvaerul care avea o răspândire şi o căutare pe care n-o putem nici bănui astăzi“. Aşadar, într-un principat care nu avea dreptul de a bate monedă proprie, veşmintele şi bijuteriile reprezentau semnele bogăţiei. Tot Nicolae Iorga arată că la început de iulie 1714 s-au găsit într-o casetă a Doamnei Marica Brâncoveanu giuvaeruri în valoare de o jumătate de milion de taleri şi un inel „cum nu se mai văzuse altul la Poartă“.

„Un suflet ales, o minte superioară“

O bună parte din averea domnitorului Ţării Româneşti a trecut, în cei peste 25 de ani de domnie, Dunărea către Înalta Poartă. Constantin Giurescu arată că turcii îi evaluau averea la 10.000.000 de taleri. Pentru a realiza valoarea acestei sume, amintim că în Condica Vistieriei Ţării Româneşti din perioada 1694-1703 cuantumul tributului anual către turci variază între 409.000 (anul 1699) şi 553.000 de taleri (anul 1701). Brâncoveanu dăduse turcilor, în sfertul de veac pe care îl umple domnia lui, sume enorme, afirmă istoricul român: „O administrare pricepută, care mai micşorase nedreptatea de mai înainte a repartizării dărilor, prin desfiinţarea birurilor lunare, care apăsau numai pe cei săraci şi înfiinţarea sferturilor şi a Văcăritului, plătite de toţi, ceea ce are drept urmare o creştere simţitoare a populaţiei, îi punea la îndemână, alături de marea sa avere, resurse pe care nu le avusese nici unul dintre predecesorii săi“. Dregătorii turci se înghesuiau să primească misiuni diplomatice în Ţara Românească, ştiută fiind generozitatea principelui român.

În 1914, cu prilejul împlinirii bicentenarului de la martirizarea Sfântului Constantin Brâncoveanu, Nicolae Iorga îl numea „omul neutralităţii veghetoare“. Sacrificiile sale au fost apreciate, întrucât au dus la salvarea Ţării Româneşti, în condiţiile în care Polonia, o veche mare putere, era, la acea vreme, rasă de pe harta Europei. Adevărata avere a Brâncoveanului a fost, însă, investiţia în cultură prin cult: „Un suflet ales, o minte superioară s-au cheltuit modest în această operă, nesfârşit de grea, care tindea să lase urmaşilor o ţară întreagă şi neatinsă. A izbutit, şi aceasta e gloria lui. A izbutit el, slabul, şi noi astăzi suntem, pe când Polonia puternicului Craiu Ioan s-a dus! Şi, în acelaşi timp, osândit să nu facă politica armelor, el a făcut marea politică a culturii, cea mai mare. Cu sabia ar fi ajuns la nimicirea sa şi a ţării, cu cartea s-a ridicat la înălţimea de ocrotitor al ortodoxiei, de patron al tuturor bisericilor creştine din Răsărit, de urmaş al autorităţii Împăraţilor bizantini: la Sinai, la Ierusalim, la Alep şi la Tiflisul Caucaziei s-au cântat laudele Domnului din Bucureştii noştri“.