Omul şi chemarea lui la comuniune

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne vorbeşte de multe ori despre dobândirea vieţii veşnice, fie deschis, fie prin parabole, iar grija Lui cea mai mare pentru om nu este oferirea unei simple învăţături, pe care oamenii şi-o pot însuşi în mod raţional şi care poate fi transpusă de multe ori în fapte, ci puterea Cuvântului Său cade întotdeauna pe viaţă, viaţa veşnică, însă nu o viaţă izolată, ci o viaţă trăită în comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru.

Pentru a arăta că este necesară o anume pregătire pentru realizarea comuniunii prin dumnezeiasca Euharistie, nu putem decât să cităm din Epistola I către Corinteni, în care Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că omul „trebuie să se cerceteze pe sine“ (XI, 28), căci „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nescocotind Trupul Domnului“ (XI 29).

Posibilitatea comuniunii nu poate fi pusă la îndoială, întrucât comuniunea se realizează în legătură cu o altă persoană - fie Persoana divină, fie o persoană umană.

„La Sfânta Liturghie, Hristos este prezent personal, şi tot personal răspundem noi la chemarea Lui; în Liturghie, Hristos ni Se împărtăşeşte în moduri diferite şi în final cu Însuşi Trupul şi Sângele Lui plin de Dumnezeire; În Sfânta Liturghie, Hristos ne dă întâlnire şi noi ne întâlnim în comuniune cu Hristos nu ca inşi singuratici; în ea ne rugăm împreună şi ne împărtăşim toţi din acelaşi Potir şi sporim neîncetat în comuniunea cu Hristos şi întreolaltă“2.

„În cadrul Sfintei Liturghii se petrece taina întâlnirii şi unirii noastre cu Hristos - Hristos care vine la noi în persoană şi ne solicită la comuniune. Credincioşii răspund chemării Sale la comuniune prin însăşi participarea lor activă la aducerea ofrandei sau a jertfei euharistice prin preotul săvârşitor“3.

Aşadar, ca loc al întâlnirii noastre cu Hristos, Sfânta Liturghie în întregime, de la început şi până la împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, se prezintă ca o „epifanie a prezenţei personale a lui Hristos“4, prezenţă care ne cheamă la comuniune. Noi putem răspunde sau nu la această chemare.

În cadrul Liturghiei ortodoxe, unde se recapitulează întreaga taină a mântuirii noastre în Hristos, comuniunea cu El se realizează în unitatea indestructibilă dintre Cuvânt şi Taină, între cuvântul propovăduirii şi al rugăciunilor liturgice şi Taina Euharistiei.

„Taina Euharistiei cuprinde Taina Cuvântului.“ Pornind de la acest citat, putem afirma că în realizarea comuniunii între Dumnezeu şi om - şi, în general, în relaţiile interpersonale - cuvântul nu e totul; el este doar mijlocul prin care Dumnezeu ni Se descoperă şi cheamă la comuniune; el exprimă intenţionalitatea persoanelor spre comuniune, este întrebare şi răspuns la chemarea adresată. Şi foarte frumos putem continua afirmând că la chemarea adresată trebuie să răspundem printr-o pregătire, printr-un efort al nostru, ca să dobândim unirea în mod deplin, ca această unire să fie spre viaţa veşnică.

Sfânta Împărtăşanie pe care credinciosul o primeşte este - după cum ne spune Sfântul Nicolae Cabasila - „piscul“ cel mai înalt al vieţii duhovniceşti, la care, odată ajunşi, nimic nu mai lipseşte să dobândim fericirea dorită. „După Sfânta Împărtăşanie nu mai este loc unde să păşeşti, de aceea, trebuie să te opreşti aici şi să te gândeşti cum să faci să poţi păstra până la sfârşit comoara pe care ai dobândit-o.“5

Din această afirmaţie putem desprinde unele învăţături: Împărtăşirea euharistică n-a fost nici o clipă desprinsă de viaţa duhovnicească, al cărei scop este comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu în Treime; Împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge nu este un mijloc, ci un scop, „piscul“ cel mai înalt al urcuşului duhovnicesc, care implică o pregătire pe măsură, ca fiind o încununare, o răsplătire; Împărtăşirea euharistică a fost legată de strădania „de a păstra până la sfârşit comoara“ dobândită prin har.

De aceea, este bine să fim împreună cu această comoară, să ne bucurăm de ea şi, dacă o pierdem din cauza comportamentului nostru, să ne străduim s-o recâştigăm, „pentru ca nimeni să nu rămână mult timp departe de Domnul“6.

Despre această pregătire vorbeşte şi Sfântul Ioan Damaschinul: „Pentru cei care cu credinţă, în chip vrednic, se împărtăşesc, împărtăşania este spre iertarea păcatelor, spre viaţa veşnică, spre păzirea sufletului şi a trupului; dar pentru cei care se împărtăşesc cu necredinţă şi în chip nevrednic, este spre muncă şi pedeapsă, după cum şi moartea Domnului, pentru cei care cred, a devenit viaţă şi nestricăciune, spre desfătarea fericirii veşnice, iar celor necredincioşi şi ucigătorilor Domnului, munca şi pedeapsa veşnică“7.

Pentru a se realiza comuniunea despre care am vorbit, este necesar să ne curăţim pe noi înşine, pentru ca Împăratul să intre în „alcătuirea mădularelor“ - căci, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „Trupul şi Sângele lui Hristos slujesc la menţinerea sufletului şi trupului nostru; ele nu se mistuiesc, nu se strică, nu se aruncă afară, ci slujesc fiinţei şi menţinerii noastre. Sunt un mijloc de pază pentru orice vătămare şi un mijloc de curăţire pentru toată întinăciunea“8.

Amintesc iarăşi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Osândă mâncăm şi bem“ atunci când nu suntem pregătiţi, nevrednici fiind. Şi dacă Sfânta Euharistie este negreşit unire cu Hristos, este comuniune cu Persoana Supremă, precum şi a unora cu ceilalţi, atunci negreşit ne unim cu toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc împreună cu noi. De aceea, ea se numeşte împărtăşanie, căci prin ea ne împărtăşim cu dumnezeirea lui Hristos. Dar şi mai potrivit ar fi să o numim „dumnezeiasca împărtăşanie“. Se mai numeşte şi cuminecătură - şi este cu adevărat, pentru că ne cuminecăm cu Hristos şi participăm la Trupul şi dumnezeirea Lui. „Prin ea ne cuminecăm şi ne unim unii cu alţii, pentru că ne împărtăşim dintr-o singură pâine şi „devenim toţi un corp“ (I Corinteni X, 16-17) şi un Sânge al lui Hristos şi „mădulare unii altora“ (Romani XII, 5), ajungând toţi împreună trup al lui Hristos“ (I Corinteni XII, 27). (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)

Note:

1 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în interviul din Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Roman, 1988, p. 15.

2 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în interviul din Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Roman, 1988, p. 15.

3 Pr. prof. dr. Ioan Ică, Modurile prezenţei personale a lui Iisus Hristos, a împărtăşirii de El în Sfânta Scriptură şi spiritualitatea ortodoxă, în Persoană şi în comuniune, Sibiu, 1993, p. 339.

4 Ibidem, p. 338.

5 Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cap. II, trad. de pr. Teodor Bodogae, ed. II, Bucureşti, 1989, p. 193.

6 Pr. Petre Vintilescu, Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină, în Studii teologice nr. 5-6, 1935, p. 395.

7 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 166.

8 Ibidem, p. 167