Ortodoxia românească și unitatea națională

Întreaga evoluţie a unui popor este strâns legată de etnogeneza sa. Iar pentru orice popor, inclusiv pentru poporul român, etnogeneza sa este una dintre cele mai importante şi dezbătute probleme. Faptul că ne-am născut români şi creştini în acelaşi timp constituie pentru istoricii şi cercetătorii ştiinţifici baza formării poporului român. „Suntem dintre puţinele comunități creştine care nu-şi au o dată a creştinării lor, fiindcă noi suntem creştini de când suntem români”, arată profesorul Ștefan Lupşa.

Biserica Ortodoxă în România este o Biserică indigenă, cu genealogia şi caracterul ei consacrat de o tradiţie specifică. În acest sens se poate spune că „românitatea” este contextul creştinismului de aici, un context transfigurat și modelat de credință. Cu alte cuvinte, românismul este un răspuns istoric la evanghelizare şi nu un program al acesteia, o inspiraţie. O Biserică antrenată de Evanghelie transcende orice „capitulaţiune” culturală, istorică.

De altfel, singura care a realizat legătura dintre autohtoni (geto-dacii rămaşi pe loc), colonişti şi administraţia romană (văzuţi drept cotropitori) a fost religia creştină. „Această religie, adusă şi propovăduită de noii veniţi - arată Ştefan Lupşa -, a potolit ura şi a uşurat suferinţa celor cuceriţi şi a îmblânzit pe învingători, apropiindu-i de cei cuceriţi. Creştinismul a devenit astfel elementul de sudură între cele două părţi, care acum nu se mai urau, ci se apropiau şi se înfrăţeau în noua religie a păcii şi iubirii.”

Biserica ne-a dat și posibilitatea învățării buchiilor. Noi ce-i oferim în schimb?

Suntem singurul popor latin şi ortodox într-o mare slavă. Latinitatea noastră s-a legat de Ortodoxie şi invers, căci prin latinitatea noastră am valorizat tezaurul lingvistic, cultural, fiinţial, ca urmaşi ai Romei. Prin Ortodoxia noastră am învăţat să contemplăm, să ne deschidem sufletul spre bine, adevăr şi frumos, ca repere profunde ale creştinismului răsăritean.

Biserica a dat strălucire sufletului nostru, l-a înnobilat, l-a determinat să devenim mai aproape de modelul nostru perpetuu – Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Biserica a constituit şi constituie pentru români nu numai un izvor al „apei celei vii”, ci şi un focar de cultură. Trebuie menţionat că începuturile învăţământului românesc se află în tinda Bisericii, că preotul şi cântăreţul au constituit pentru multă vreme „cei ce au insuflat ştiinţa buchiilor” pentru copiii veniţi aici să se educe. Mănăstirile noastre au reprezentat şi reprezintă nu numai puncte de reper al pelerinajului nostru creştin, ci şi locuri unde cultura şi spiritualitatea noastră au înflorit, luminând pe toţi care le calcă pragul.

Dacă ar fi să vorbim despre primele instituţii superioare de învăţământ din Ţările Române, constatăm că existenţa acestora a fost strâns legată de Biserică. Avem în vedere în Ţara Românească Schola graeca et latina, în timpul domniei lui Matei Basarab, iar în Moldova, Colegiul de la Sfinţii Trei Ierarhi, în timpul lui Vasile Lupu, ambele ridicate în cadrul unor aşezăminte monahale româneşti.

Mai mult decât atât, primele cărţi tipărite la început în limba slavonă, mai apoi bilingv, iar după aceea numai în limba română, s-au realizat de către „oamenii Bisericii”, de mitropoliţi, călugări, preoţi sau chiar mireni, cu toţii aflaţi în sânul Bisericii şi cu concursul domnului din acea vreme. Fiecare tipărire de carte românească a constituit un adevărat fenomen cultural menit să determine atât creşterea spirituală a poporului român, cât şi un pas considerabil pentru introducerea limbii române, limbă vorbită de popor, în cult şi cultură.

Prin credinţă ne-am apărat fiinţa noastră naţională. Fără Ortodoxie, istoria noastră se scria altfel

Nevoia de carte, resimţită din plin de ţară, este suplinită de prezenţa oamenilor Bisericii în mijlocul evenimentelor. De altfel, conform modelului bizantin de convieţuire a statului cu Biserica („simfonia bizantină”), Biserica participă din plin la toate evenimentele sociale. Pentru multă vreme, mitropolitul ţării a fost duhovnicul domnului, participant activ în divanul domnesc, sfetnicul de taină al voievodului, locţiitor de domn în cazul schimbărilor de domnie, şi nu în ultimul rând conducătorul turmei lui Hristos încredinţată lui.

Călugării și sihaștrii români retrași în chiliile sau schiturile din munți au reprezentat pentru românii celor trei state românești (Țara Românească, Moldova și Transilvania) un adevărat izvor de cultură și spiritualitate românească, o afirmare constantă a latinității și Ortodoxiei noastre. Mulți fruntași români sau chiar simpli luptători pentru drepturile românilor se întâlneau în aceste chilii și puneau la cale planurile lor de acțiune. Sprijinind prin cuvânt și faptă, preoții și călugării au păstrat vie legătura frățească a tuturor românilor de atingere a visului nostru național - unirea într-un singur stat.

Majoritatea voievozilor români au purtat de grijă Bisericii, substituindu-se - cu precădere după 29 mai 1453 - bazileilor bizantini în susţinerea întregii Biserici Ortodoxe. Sunt de remarcat în acest sens daniile şi ajutoarele, precum şi închinările de biserici şi mănăstiri româneşti către alte aşezăminte din străinătate, pentru ajutorarea ortodocşilor aflaţi la strâmtoare.

Unii dintre voievozi şi-au pierdut chiar viaţa pentru a apăra credinţa, glia şi existenţa statală, cazurile cele mai elocvente fiind Constantin Brâncoveanu și Mihai Viteazul. Prin credinţă ne-am apărat fiinţa noastră naţională. Fără Ortodoxie, istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul şi a altor voievozi.

Biserica simte și știe momentele grele pentru țară. Țara e conștientă de ele?

Este de remarcat faptul că un voievod, precum Ştefan cel Mare, a creat în jurul ideii sale de apărare şi sporire a credinţei şi gliei strămoşeşti emulaţii istorice care s-au manifestat chiar şi printre urmaşii săi. Dragostea de Dumnezeu şi de Biserică, precum şi sentimentul statorniciei pe aceste meleaguri au fost constanta vieții multor generaţii de români. Această dragoste a ieşit la lumină ori de câte ori a fost nevoie, mai ales în momentele de cumpănă ale nației, căci ţara simte şi ştie momentele sale grele.

Ortodoxia românească este legată de soarta poporului român şi prin faptul că ori de câte ori în viaţa poporului român a existat un moment de răscruce, oricând s-au împlinit anumite idealuri scumpe ale tuturor românilor, atunci şi în viaţa Bisericii strămoşeşti au avut loc evenimente ce au generat îmbogățiri spirituale şi împliniri bisericeşti. Pentru a reliefa mai bine acest aspect, ar trebui să amintim numai faptul că întemeierea fiecărui stat românesc independent (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania) este urmată imediat de întemeierea primelor mitropolii româneşti (Argeş, respectiv Suceava); unirea Ţării Româneşti cu Moldova din 1859 este urmată de unirea celor două Biserici Ortodoxe surori din Țara Românească și Moldova sub un mitropolit primat; recunoaşterea independenţei naţionale (1877-1878) a fost urmată de recunoaşterea autocefaliei bisericeşti (1885); evenimentul de la 1 decembrie 1918, Marea Unire, a fost urmat, din punct de vedere bisericesc, de acţiunea de unificare bisericească şi de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la statutul de Patriarhie (1925). Am putea spune că împlinirile bisericeşti completează şi sintetizează întrucâtva marile evenimente politice din viaţa ţării.