Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Ortodoxie şi arianism

Ortodoxie şi arianism

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 27 Apr, 2010

Sinodul I Ecumenic de la Niceea, ţinut în anul 325, a reprezentat un punct de răscruce în istoria creştinismului. Pe lângă condamnarea directă şi explicită a ereziei ariene, Sinodul a prezentat pentru prima dată o mărturisire de credinţă oficială, care cuprindea de fapt primele 7 articole de credinţă ale viitorului Crez Niceo-Constantinopolitan. Printre persoanele care au jucat un rol foarte important în cadrul acestui Sinod s-au numărat Sfinţii Atanasie cel Mare, Nicolae şi Spiridon al Trimitundei. Principalul scop al materialului actual îl constituie, însă, prezentarea evenimentelor legate de erezia ariană şi reprezentanţii marcanţi ai acesteia.

Cadrul de dezvoltare al ereziei ariene

Cu toate că a oferit o moştenire importantă prin canoanele şi mărturisirea de credinţă păstrate, Sinodul I Ecumenic nu a avut acest scop esenţial. Iniţial, tot ceea ce s-a dorit a fost o clarificare a dreptei credinţe în faţa doctrinei prezentate de preotul Arie. Vom încerca să prezentăm într-un mod cât se poate de obiectiv persoana lui Arie şi modalitatea în care acesta a dezvoltat erezia sa, precum şi elementele esenţiale ale acesteia. În prezentare vor fi incluse, de asemenea, amănunte legate de mediul în care erezia a înflorit şi care au fost principalii săi susţinători ulteriori. Arie (260-336) era originar din nordul Africii, localitatea în care s-a născut rămânând încă necunoscută. Datele corecte cu privire la el sunt extrem de greu de obţinut, din cauza prezentărilor uşor tendenţioase făcute chiar de creştinii dreptcredincioşi. A fost la început o personalitate marcantă a comunităţii din Alexandria, unde fusese hirotonit preot de episcopul Achilas în jurul anului 311. Începând cu anul 312 a devenit un apropiat al Sfântului Alexandru, episcop proaspăt ales al Alexandriei după moartea lui Achillas. Datările privind începutul propovăduirii sale eretice variază între 312 şi 320. Este foarte probabil ca doctrina eretică să fi încolţit în mintea sa ceva mai devreme de 320, dar a devenit o certitudine în jurul acestui an. Claudio Moreschinni subliniază aspectele esenţiale ale ereziei ariene: "Fiul, nefiind Dumnezeu adevărat, nu putea să fie decât creatură, chiar dacă cea mai perfectă dintre creaturi. Ceea ce nu reprezintă un impediment pentru ca Tatăl să fie Tată, doar că acesta este părinte pentru o fiinţă diferită de El. Este adevărat că Fiul este numit Dumnezeu, dar numai într-un sens impropriu: El este bun şi înţelept, se bucură de prerogativa de a fi fost creat direct de Dumnezeu, în vreme ce celelalte creaturi au fost create prin Fiul. În schimb, existenţa sa nu se identifică nicidecum cu realitatea divină: El este pentru totdeauna contingent. (...) Mântuirea pe care Hristos o aduce oamenilor nu constă într-o înnoire a naturii lor, săvârşită graţie înălţării, prin Hristos, a aceleiaşi naturi umane, ci în oferirea unui model de viaţă şi în revelarea credinţei adevărate" (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi, greceşti şi latine, vol. II/1, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 37).

Conflictul cu Alexandru de Alexandria

Claudio Moreschinni consideră că, la început, episcopul Alexandru nu a considerat nicidecum părerea lui Arie ca fiind eretică, ci doar extremistă. Acest aspect este foarte important, pentru că ne clarifică faptul că sursele de inspiraţie ale lui Arie puteau fi considerate drept destul de valide. În mod clar, Arie a fost influenţat în părerea sa de teologia origenistă şi de filosofia de sorginte neo-platonică, dar, în acelaşi timp s-a diferenţiat destul de mult de amândouă. Operele lui Origen nu conţineau în nici un caz păreri ariene, dar erau susceptibile de a-L fi prezentat pe Fiul lui Dumnezeu drept inferior Tatălui. Părerea aceasta nu fusese considerată încă greşită, deoarece îşi găsea corespondentul şi în scrierile altor Părinţi, cum ar fi Iustin Martirul şi Filosoful. Cu toate acestea, trebuie specificat că, în primele secole, teologia trinitară a cunoscut prima precizare importantă şi total corectă abia în anul 325, odată cu Sinodul I Ecumenic. Revenind la conflictul dintre Arie şi episcopul Alexandru trebuie precizat că acesta din urmă a fost surprins de îndrăzneala preotului intelectual care considera că poate avea dreptate fără urmă de îndoială. Aşa cum remarcă foarte bine Claudio Moreschinni, Arie a efectuat un pas strategic fundamental. Observând că Alexandru nu îi susţine ideile, a încercat să obţină ajutorul altor episcopi în demersul său. A trimis scrisori la foştii săi prieteni, ajunşi între timp în poziţii importante şi, totodată, şi-a notat ideile într-o operă în versuri intitulată Banchetul. Moreschinni notează că "era în versuri în stil popular; asupra lor insistau adversarii lui Arie remarcând că, într-un asemenea stil, doctrinele sale eretice puteau să fie învăţate cu uşurinţă şi de persoane analfabete. Sigur este că Arie ţintea cu această operă, plăcută şi depotrivă uşor de reţinut, să atingă o largă răspândire a propriilor idei" (p. 38). Arie nu poate fi considerat în nici un caz un ignorant, deşi a fost prezentat astfel. Ştia foarte bine să atragă de partea sa atât mulţimile, cât şi eventualii episcopi care i-ar fi putut sări în ajutor.

Elita episcopală ariană

În rândul arienilor celebri s-au numărat Eusebiu de Cezareea, Eusebiu de Nicomidia, Asterie Sofistul sau Eusebiu de Emesa. Fiecare dintre aceştia a jucat un rol important la un moment dat, dar primii doi au reuşit într-adevăr să reprezinte arianismul la cel mai înalt nivel. Cu toate acestea, Eusebiu de Cezareea nu poate fi considerat decât un reprezentant al "semiarianismului" pentru că avea păreri diferite faţă de Arie în multe privinţe. Este totodată curios că arianismul iniţial şi cel de la finalul secolului al IV-lea împărtăşeau foarte puţine idei comune, rămânând două doctrine care de-abia se mai asemănau. Dacă încercăm să comparăm părerile lui Arie şi pe cele ale lui Eunomiu spre exemplu, observăm că sunt foarte puţine puncte comune. Însă persoana care a susţinut cel mai mult arianismul şi este păstrat în memoria istoriei Bisericii drept un artizan eficace al păstrării doctrinei eretice şi al propagării ei după condamnarea acesteia este episcopul Eusebiu al Nicomidiei. Spirit pătrunzător, inteligent, dar şi foarte viclean, acesta a fost unul dintre prietenii apropiaţi ai ereticului Arie. Se pare că ar fi studiat în tinereţe împreună cu acesta. Influenţa sa asupra organizării comunităţilor ariene după perioada Sinodului I Ecumenic a fost atât de mare, încât arienii au început să mai fie numiţi şi "eusebieni". Profesorul Stylianos Papadopoulos afirma că "Eusebiu de Nicomidia a fost un bărbat cu voinţă şi foarte activ, atât în avanscenă, cât şi în culise. A acceptat printre cei dintâi erezia lui Arie, din care pricină a şi fost condamnat. La Sinodul de la Niceea a fost prezentat ca inculpat. Acolo s-a dezis şde concepţiile sale arieneţ şi a semnat Simbolul de credinţă, ca să evite o situaţie mai rea, însă imediat după Sinod şi-a început activitatea filoariană, fapt care a dus la exilarea sa. Şi-a continuat, însă, atât de intens şi de meşteşugit lucrarea sa, încât nu numai că s-a reîntors la scaunul său din Nicomidia, ci a şi ajuns să organizeze el însuşi ecleziastic arianismul şi să-l impună la curtea imperială şi în Răsărit în general" (Patrologie, vol.II/1, Editura Bizantină, 2009, p.150). De asemenea, Eusebiu al Nicomidiei a avut ocazia de a se reîntoarce la curtea imperială unde a plănuit amplu introducerea ereziei ariene. L-a botezat pe patul de moarte pe împăratul Constantin cel Mare şi a fost ales chiar episcop de Constantinopol între 339 şi 342, anul morţii sale. Cu toate că a încercat să provoace revocarea hotărârii de la Niceea, în cele din urmă a dat greş. Nu a putut să convoace un sinod care să înlăture condamnarea efectuată de primul Sinod Ecumenic şi, după moartea sa, arienii au început să se diferenţieze în mai multe categorii. La finalul secolului al IV-lea, deja, doctrina iniţială devenise doar un mit, punctele comune rămânând foarte puţine. În următorul material vom insista asupra persoanelor ortodoxe care au avut un rol esenţial la primul Sinod Ecumenic, arătând şi cum au dovedit o bună cunoaştere şi precizare a credinţei creştine, urmând ca, apoi, să discutăm mărturisirea de credinţă a primului Sinod Ecumenic.