Păcatele mărturisite o dată mai trebuie spovedite la o altă spovedanie?

Păcatul a fost definit în diferite feluri, în funcţie de înţelegerea relaţiei dintre Dumnezeu şi om; în mentalităţile moderne şi postmoderne noţiunea de păcat aproape că este exclusă, pentru că relaţia Dumnezeu-om nu mai prezintă interes şi deci nu mai reprezintă o preocupare. Pentru cei ce au înţeles universul ca un dar dumnezeiesc oferit omului şi au înţeles şi rostul omului în universul în care trăieşte, păcatul lui Adam a constituit o catastrofă cosmică ce a atras după ea degradarea şi moartea; iar păcatul fiecărei persoane este înţeles ca un refuz, ca o respingere a lui Dumnezeu: omul întoarce spatele lui Dumnezeu prin păcatul care-i devine zid despărţitor de Dumnezeu. Separarea de Dumnezeu nu este însă altceva decât separarea de izvorul vieţii, „ruperea” de izvorul vieţii, care duce la moarte; „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), ceea ce înseamnă că omul nu poate trăi în păcat, iar dacă trăieşte totuşi, nu trăieşte deplin, autentic. De ceea, pentru că omul, constituţional sau ontologic, nu poate suporta păcatul, simte nevoia să se elibereze de starea indusă de păcat - păcatul este nefiresc. În această situaţie posibilitatea de a ieşi din această stare, prin mărturisirea şi iertarea păcatului, este, pe de o parte, darul lui Dumnezeu şi, pe de altă parte, şansa omului.

Pentru ca omul să fie iertat şi restaurat a fost necesară Jertfa Fiului lui Dumnezeu întrupat; sigur că pentru înţelesul omului, Jertfa Mântuitorului este nemăsurată şi ar fi trebuit să genereze o stare, o atitudine din partea omului în care acesta să refuze categoric păcatul şi să ia calea desăvârşirii. Paradoxal însă, omul a continuat şi continuă să păcătuiască. Domnul ştia. De aceea, după Înviere, la numai trei zile după cumplitul, incomensurabilul chin, prima învestire pe care o face ucenicilor este în raport cu păcatele oamenilorşi iertarea lor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-23).

De atunci, deşi fiecare om poate produce o catastrofă cosmică, pentru că fiecare, în păcatul lui, întoarce spatele lui Dumnezeu, întocmai ca Adam, omul are şansa de a învia din moartea păcatului, prin Taina Spovedaniei, scăpând de urmările unei noi catastrofe. De câte ori n-am întors şi noi spatele lui Dumnezeu, refuzându-L, aşa cum a făcut strămoşul Adam? Şi totuşi, ori de câte ori păcătuim şi ne întoarcem la pocăinţă (adică mărturisim păcatul şi ne depărtăm de el, exersând dobândirea virtuţii), Dumnezeu ne iartă, ne reprimeşte şi ne renaşte. Cât de simplu şi de uşor, în raport cu măreţia Jertfei Mântuitorului şi cu gravitatea păcatului!

De aici se nasc, în conştiinţa care simte păcatul, întrebări: oare mai mă poate ierta cineva pentru ce am făcut? Oare mai merit să fiu iertat? Cum mă mai poate suporta Dumnezeu pe pământ? Adesea, omul îşi răspunde la aceste întrebări: nu-mi pot ierta ceea ce am făcut! Nu merit nici să mai trăiesc! Într-adevăr omul nu-şi poate ierta, singur, păcatul, şi are nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Nici semenii nu-i pot şterge păcatul, deşi îl pot ierta; păcatul i-l şterge doar Cel ce a primit „toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18), prin Botez şi prin botezul lacrimilor (Pocăinţa). Problema păcatului este o problemă între om şi Dumnezeu, de aceea este doar de „competenţa” lui Dumnezeu.

După ce primeşte omul darul iertării prin spovedanie şi pocăinţă, văzând cât de uşor l-a iertat Dumnezeu şi simţind în continuare povara păcatului, ca unul care-şi lasă urme, omul simte nevoia să revină şi să mărturisească din nou păcatul, chiar şi-n condiţiile în care nu l-a repetat. De asemenea, sunt unele recomandări făcute de unii părinţi (duhovnici) ca, la toate spovedaniile următoare, sau din când în când, să mărturisească toate păcatele, mai ales cele grave, chiar dacă au fost mărturisite. Trebuie însă afirmat clar că păcatul odată spovedit şi nerepetat este iertat. Altfel ar însemna că numai anumite spovedanii au puterea de a ierta, sau numai spovedania repetată, pentru aceleaşi păcate le-ar putea şterge, ceea ce este complet eronat. Într-adevăr, omul se luptă cu consecinţele păcatului, pentru care este nevoie de vindecare, luptă şi prudenţă de a nu cădea din nou. Însă spovedirea din nou, sau de fiecare dată, nu ajută la vindecare.

În plan psihologic am putea recunoaşte că spovedirea unui păcat, sau a unor păcate deja spovedite la o altă spovedanie nu se justifică decât fie prin povara grea pe care o simte omul şi atunci, „psihologic”, are nevoie de o altă eliberare şi nu trebuie refuzată, fie prin faptul că omul nu ar trebui să uite „de unde” l-a scos Dumnezeu, pentru a-i crea o stare şi o dispoziţie de smerire în faţa lui Dumnezeu, reamintindu-şi cât de mult a greşit. Însă chiar şi simpla amintire a păcatului îl poate re-vătăma pe om, sau chiar determina la un nou păcat; omul ar trebui să uite păcatul şi să iasă ca Lot şi familia acestuia din Sodoma şi Gomora, fără a se uita în urmă, pentru a nu se vătăma ca soţia lui Lot. După cum nici Botezul nu se repetă, la fel nici Spovedania, pentru aceleaşi păcate nu ar trebui să se repete: odată iertat, omul a murit păcatului şi s-a renăscut, în mod real. Pocăinţa nu simbolizează moartea şi învierea, ci, ca şi Botezul, este moarte şi înviere reală: „Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6).

Chiar şi amintirea şi evocarea şi pomenirea păcatelor odată spovedite şi îngropate ar putea produce „miros greu” şi răni adânci, „căci ce a murit a murit păcatului odată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu.” (Romani 6,10). De aceea cred că unii nu pot gusta „bucuria” Pocăinţei, pentru că rămân încă sub „groaza” păcatului. (Rubrică coordonată de diac. Ciprian Bâra)