Pantelimon Halippa, un om dăruit neamului său

Evocarea personalităților care au contribuit acum o sută de ani la înfăptuirea Marii Uniri ne îndeamnă să-i așezăm într-un adevărat „Panteon al Unirii", căci ei au lăsat urmașilor o pildă peste timp despre ce înseamnă jertfă și iubire de țară. Pentru că luna martie a acestui an este una în care celebrăm Centenarul Unirii Basarabiei cu patria-mamă, evocăm aici figura luminoasă și biografia cu totul aparte a unui corifeu al Unirii din 1918: Pantelimon Halippa (1883-1979).

Se naște la 1 august 1883, în satul Cubolta din județul Soroca, fiind cel mai mic dintre cei cinci copii ai unei familii modeste, dar cu puternice legături religioase. Tatăl său, Nicolae Pantelimon, era dascăl al bisericii din sat, iar mama sa, Paraschiva, era fiică de preot. Pentru că nu a învățat să citească în limba rusă, Nicolae Pantelimon a fost destituit din slujba sa și nevoit să-și ducă traiul lucrând pământul luat în arendă de la diverși proprietari.

O personalitate cu atitudine încă din școală

Nici Pantelimon Halippa nu a fost scutit de neplăcerile obligației de a învăța limba rusă, aceasta creându-i dificultăți în primii ani de școală. El își desăvârșește educația urmând cursurile Seminarului Teologic din Chișinău, apoi pe cele ale Facultății de Studii Naturale din Dorpat (Tartu), Estonia. Izbucnirea Revoluției ruse din 1905 și adeziunea sa la ideile acesteia vor avea consecințe importante pentru traiectoria biografiei sale: nu mai poate finaliza cursurile, pentru că este eliminat, și revine în Basarabia. Înscriindu-se în lupta pentru drepturile românilor basarabeni, el intră în contact cu personalitățile alături de care va face istorie în anul 1918: Constantin Stere, Ion Pelivan, Vasile Stroescu. În perioada 1906-1907 este redactor la ziarul „Basarabia", prima publicație de limbă română tipărită cu caractere latine la Chișinău, care însă va fi închis de către autoritățile țariste.

Ziarist de vocație și negociator de succes pentru poporul său

În 1908, Halippa fuge la Iași. Aici, cu ajutorul lui Stere, el va obține o bursă ca student al Facultății de Drept din Iași, urmând cursurile acesteia în perioada 1908-1912. Această șansă îi dă ocazia să se apropie de perso­nalitățile vieții politice și culturale ale vechii Românii. La terminarea facultății el a refuzat propunerea lui Alexandru Xenopol de a îmbrățișa cariera didactică universitară și se întoarce în Basarabia. Aici va deveni director al publicației săptămânale „Cuvânt Moldovenesc". Izbucnirea Primului Război Mondial și ulterior a Revoluției din Rusia, precum și condițiile favorabile dezvoltării unei mișcări naționale l-au determinat să se numere, în martie 1917, printre fondatorii Partidului Național Moldovenesc. Din acest moment, implicarea sa în slujba cauzei naționale este totală: participă și ține discursuri la congresele țăranilor, preoților, învăță­torilor, studenților. Negociază cu Kerenski, Lenin și Troțki ca reprezentant al țărănimii din Basarabia. Cu Lenin, Halippa se întâlnește la Petrograd. El i-a înfățișat problemele Basarabiei, iar Lenin l-a sfătuit ca deciziile să fie luate de Sfatul Țării. Tot Lenin l-a îndemnat să ceară ajutor României pentru problema învă­ță­mântului.

Orator dăruit și om politic iubitor de țară

Reîntors la Chișinău, Halippa se implică tot mai mult în evenimentele de la sfârșitul anului 1917, participă la crearea Sfatului Țării, este ales vicepre­ședinte al acestuia, iar din noiembrie 1918 până în februarie 1919 devine președinte al Sfatului Țării. În acea epocă de mari prefaceri el impresionează prin discursurile sale, îmbărbătându-i atât pe colegii săi, cât și pe toți românii din Basarabia prin cuvinte precum: „Cel mai mare dușman se află în mijlocul nostru. Acesta este neunirea. Frații mei, biruiți acest strașnic duș­man și noi vom birui totul".

Anul 1918 îl găsește în plină luptă pentru cauza românilor din Basarabia: participă, în 24 ianuarie, la proclamarea Independenței Republicii Moldovenești, este fondator al Universității Populare din Chișinău, o adevărată oază de cultură și promovare a românismului, are numeroase contacte cu cercurile politice și intelectuale din România, este un orator și un publicist valoros al ideii de unire pe care o propagă oriunde este prezent.

La istorica ședință a Sfatului Țării, unde s-a decis prin vot majoritar Unirea cu România, Pan Halippa este o prezență impunătoare și unul dintre cei care au jucat cu succes cartea unionistă. Câteva zile mai târziu, drept recunoaștere pentru rolul său, este nominalizat, alături de Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan și Ștefan Ciobanu, ca membru al delegației care duce la Iași actul Unirii. În același an, după cum avea să mărturisească mai târziu, Halippa a avut șansa istorică de a participa ca delegat al Basarabiei la adunările naționale de la Cernăuți și Alba Iulia, care au decretat Unirea Bucovinei și a Transilvaniei cu patria-mamă.

Cariera și ulterior întreaga viață a lui Pantelimon Halippa vor sta sub aureola zilei de 27 martie 1918. În perioada interbelică el se va alătura Partidului Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu, și va ocupa o serie de demnități în ierarhia vieții politice a României Mari: secretar de stat, ministru în câteva rânduri, deputat și senator. Inclusiv Academia Română îl va onora și îl va accepta în rândurile sale, conferindu-i calitatea de membru corespondent.

Publicist de frunte și autor de versuri

În întreg intervalul 1918-1944, Pantelimon Halippa este un redutabil publicist în presă, scriind sute de editoriale și conducând între anii 1932-1944 „Viața Basarabiei", principala revistă din Basarabia. Cu toate acestea, exceptând articolele publicate în diferite organe de presă, în timpul vieții sale i-a apărut doar o singură carte, și aceea de versuri: Flori de pârloagă, publicată la Iași în 1921 și avându-l ca prefațator pe Mihail Sadoveanu, care-l consideră pe Halippa ca fiind pentru Basarabia ceea ce au fost poeții renașterii naționale înainte de Eminescu.

Sfârșitul de surghiun și chin al unui iubitor de neam

Adept al democrației și adversar al totalitarismului și al dictaturii, el respinge și combate rătăcirile legionare și fasciste ale unei părți a societății românești. Începutul celui de-al Doilea Război Mondial și fatidicul moment al brutalei anexiuni a Basarabiei la URSS îl vor determina să se refugieze cu întreaga familie la București. Din acest moment avea să înceapă și calvarul său. Pe de o parte, opera sa politică de suflet - unirea Basarabiei - era distrusă, iar pe de alta, comuniștii români proaspăt instalați la putere și prietenii lor sovietici nu-i vor ierta rolul crucial jucat în 1918. Este arestat și trimis în Siberia în anii 1952-1955, apoi, eliberat și revenit în România, este deținut din nou, până în 1957, la Aiud. Ultimele două decenii din viață Halippa le trăiește în perma­nență supravegheat de Securitate, iar după șase ani de la eliberare primește de la Academia Română o pensie modestă. În ciuda acestor greutăți, Halippa continuă să fie un om activ. El scrie și militează în permanență pentru cauza Basarabiei, trimițând memorii, spre exemplu, în 1973, președinților SUA, Franței și Italiei. Martor principal al Unirii de la 1918 și adevărat izvor istoric, Pantelimon Halippa este chemat uneori să povestească despre evenimentele istorice la care a fost martor și actor. Se stinge din viață la 30 aprilie 1979, mărturisind că îl chinuie gândul că nu mai poate vedea revenirea Basarabiei la patria-mamă.

Acum, la un veac de la Unire, să facem cu toții o cuvenită reverență în fața memoriei acestui om providențial pentru poporul din care facem și noi parte.