Parcursul de la poezia biblică la imnografia creştină

Există o necesară diferenţiere terminologică între ceea ce putem afirma ca „poetic” şi „imnografic” în textul sacru al Bisericii Primare. Astfel, vorbind despre „imn” sau „imnografie”, se identifică o raportare eminamente liturgică a liricii scripturistice la actul de proslăvire al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, „poezia”, analizată singular, este legată sistematic de elementul literar şi prozaic al contextului din care face parte.

Spre deosebire de structura literară clasică, care diferenţiază elementele de gen şi particularitate stilistică, poezia biblică a Noului Testament nu-şi poate revendica un „model metric”. Acest lucru se datorează folosirii unui limbaj grecesc colocvial, independent de „distincţia clasică” a poeziei metrice, riguros sistematizată cu ajutorul silabelor lungi sau scurte. De aici, părăsind tiparul confirmat de poezia laică, ritmul poeziei biblice „poate fi descris cel mai bine ca un ritm al cuvintelor şi gândurilor: idei apropiate centrate pe o noţiune singulară, repetată prin alte idei apropiate”. Această manieră de abordare este confirmată prin folosirea „ideilor paralele” (parallelismus membrorum), aşa cum se poate cel mai bine vedea din pasaje imnografice ale Apocalipsei, asimilate deopotrivă „ca pasaje poetice în tradiţia literară semitică şi cea vechi-testamentară” (G.P. Luttikhuizen, „The Poetic Character of Revelation 4 and 5”, in Early Christian Poetry a Collection of Essays, Supliments to Vigilae Christianae, vol. XXII, Brill, 1993, pp. 15-16).

Metafora biblică în tradiţia semitică

Elementul de unitate dintre „poezie” şi „imnografie” în dinamica textului sacru este cu siguranţă „metafora”. Cvasiprezentă în tradiţia şi cultura semitică, această formă de expresie şi dialog biblic apare în exegeza rabinică sub două denumiri generice: „majāz” şi „isti’āra”. Primul termen, majāz, oferă însă cele mai viabile uzanţe, definind „o categorie mai largă, desemnând un limbaj derivat din semantica de bază, din sintactică sau din uzul gramatical” (W. Heinrichs, „On the Genesis of the Haqiqa-Majāz Dichotomy”, Studia Islamica 59 (1984), pp. 112-140). Rolul metaforei este esenţial în economia semantică şi lingvistică a textului scripturistic, conferind posibilitatea unei înţelegeri mai lămurite asupra elementelor de substrat teologic. Regăsim astfel limbajul metaforic în conţinutul parabolelor pe care Mântuitorul le exprimă înaintea celor ce-L ascultau. Pe de altă parte, accesibile la prima vedere, cuvintele Domnului, exprimate metaforic, ascund înţelesuri adânci: „De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg” (Matei 13, 13).

Construcţia „metaforei” în tradiţia semitică este definită foarte frumos şi foarte simplu de marele poet şi rabin Moses Ibn Ezra (cca 1055-1138), care o aseamănă cu „împrumutul unei haine (fa-sta’ara)”. El se foloseşte aici de cea de-a doua formă terminologică (isti’ara), construind mai departe o punte spre înţelesul mai complex de „transfer” (tasta’iru) al unui cuvânt şi aşezarea acestuia în locul altuia, în scopul construirii unui înţeles unitar. Sub această formă, rabinul poet, alături de celebrul său conaţional Maimonide şi de alte minţi luminate din spaţiul iudaic, afirmă o esenţială legătură de formă şi conţinut cu filosofia lui Aristotel, care spunea că „metafora constă în a oferi lucrului un nume care aparţine altcuiva” (vezi: W. Heinrichs, „Literary Theory: The Problem of Its Efficiency”, Arabic Poetry: Theory and Developement, ed. G.E. von. Grunebaum (Wiesbaden, 1973), pp. 30-33).

În forma transferului terminologic, metafora biblică este echivalentă unui calcul la fel de simplu: „Y poate împrumuta termenul X, care în mod normal îl denotă pe X, pentru că X este asemenea lui Y”. Cu alte cuvinte, se poate spune că „omul curajos este ca un leu” şi, mergând mai departe, putem înlocui termenul „leu” cu „om curajos”. După Ibn Ezra, metafora (isti’ara) are un avans ca subtilitate, în sensul atribuirii directe a unui termen, care exclude în acelaşi timp termenul reversul comparaţiei. Sunt folosite în acest sens câteva exemplificări biblice: „zorii zilei sunt asemănaţi cu o pasăre înaripată” (cf. Iov 24, 17); „mântuirea se aseamănă coifului unui războinic” (cf. Efeseni 6, 17); „omul şi zilele lui ca floarea câmpului” (cf. Ps. 102, 15).

Formatul aristotelician al metaforei semitice urmează cheia interpretativă a „identificării celei de-a doua entităţi”, mai precis pe Y care a împrumutat înţelesul original al cuvântului exprimat de X. Sub această formă, tradiţia rabinică a găsit cel mai potrivit mod de aducere laolaltă a celor două forme de expresie stilistică a metaforei: „majāz” şi „isti’āra”. Cu toate acestea, „folosirea imaginilor nu este întru totul cel mai creativ mod de folosire a limbajului; este un proces mental care eliberează poetul de graniţele realităţii empirice şi îi permite să creeze noi entităţi ale imaginaţiei sale” (Mordechai Z Cohen, „A Poet’s Biblical Exegesis”, in The Sews Quaterly Review, No. 3-4/2003, pp. 549-550).

Specificul catehetic şi apologetic al poeziei creştine în Biserica Primară

Transpunerea poeziei biblice în viaţa practică a creştinilor din Biserica Primară constituie o etapă esenţială în definirea caracterului său catehetic, doctrinar, liturgic şi apologetic. Propulsat de sentimentul parusiac al venirii lui Hristos ca Judecător în lume (cf. 1 Cor. 16, 22), textul sacru dobândea dintr-odată valenţe imnografice, devenind corelativ şi complementar unei tradiţii apologetice în plină formare şi ascensiune. De aceea, pe următoarea treaptă de analiză istorico-critică, Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi se actualizează ca necesitate perenă, arătându-se mai departe ca „Pedagog” al literaturii patristice.

În interacţiunea directă cu diferitele curente filosofice şi cu sincretismul păgân, primele generaţii de creştini au avut nevoie de un hotărât impuls catehetic, transformat mai apoi în apologie şi doctrină. Cea mai eficientă formă de asimilare a învăţăturii de credinţă a fost bineînţeles poezia biblică, al cărei mesaj şi conţinut s-au transpus imnografic în conţinutul primelor alcătuiri liturgice. Reticenţi la formele de manifestare emfatică ale poeziei şi retoricii păgâne, Părinţii Bisericii au construit cu grijă un limbaj nou, îmbisericind formele lingvistice de care dispuneau printr-o continuă raportare la textul biblic. Confruntarea formelor lirismului clasic, încărcat de obscenitatea şi materialitatea exacerbată, s-a făcut prin transpunerea poeziei biblice a Psalmilor în formă imnografică (vezi: J. Szoverffy, s.v. „Hymnography”, New Chatolic Encyclopedia 7/1967, p. 287). Aşa au apărut în Răsărit imnele Sfântului Efrem Sirul sau în Apus imnele Sfântului Ambrozie cel Mare. Fundamentul Părinţilor a fost bineînţeles unul biblic, adaptat la forma metrică pe care o cunoşteau. Astfel, era mai mult decât evident că Părinţii Bisericii Primare „au scris versuri clasice în topică creştină”, consacrând o etapă în plus a ceea ce am putea numi „poezia biblică creştină”.

Compoziţiile liturgice ale Bisericii, deopotrivă în Apus sau în Răsărit, erau aşadar străine de compoziţiile şi forma clasică a poeziei păgâne. Cu toate acestea, în cultul Bisericii Primare „erau cântate nu numai cântările biblice, psalmi sau diferite imnuri, ci chiar şi cântece din tradiţia populară iudaică, care au produs de proprio ingenio (cf. Tertulian, Apologia 39, 18, CCSL 1, 153), iniţial în limba greacă, mai apoi în latină de asemenea”. Putem lua ca referinţă compoziţiile imnografice ale lui Ilarie de Poitier, versificate în rânduială alfabetică. Tradiţia latină a consacrat metoda sa sub denumirea de „Psalmus responsorius” (Psalmi responsabili), deservind prin constituţia lor o variantă accesibilă de învăţare a adevărurilor de credinţă. Preocuparea catehetică a Bisericii Apusene a continuat în aceeaşi formă prin comentariile versificate la Psalmi, alcătuite de Fericitul Augustin. Mesajul său făcea un pas înainte, conturând imperativul apologetic al Bisericii: „Psalmus contra partem Donati”, ca formă imnografică accesibilă creştinilor în mărturisirea lor împotriva donatiştilor (cf. Retract. 1, 19 (20), CSEL 36, 96-7). Din aceeaşi categorie fac parte şi „Psalmii” lui Fulgentius, alcătuiţi în formă poetică pentru a-i întări pe creştini în lupta împotriva arienilor (W. Evenpoel, „The Place of Poetry in Latin Christianity”, în Vigilae Christianae, vol. XXII, pp. 38-39).