Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Părintele Calinic Cărăvan, egumenul isihast de la Lainici

Părintele Calinic Cărăvan, egumenul isihast de la Lainici

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 27 Iul, 2022

În memoria recentă a Sfintei Mănăstiri Lainici părinţii cinstesc cu evlavie chipul luminos şi plin de smerenie al preacuviosului stareţ Calinic Cărăvan. Făclie arzătoare a rugăciunii neîncetate, părintele Calinic a fost un exponent providenţial al tradiţiei isihaste, aşternută ca arc peste timp de la Sfântul Calinic de la Cernica până în zilele noastre în vatra sfintei mănăstiri.

Există foarte puţine însemnări scrise despre viaţa şi lucrarea duhovnicească a preacuviosului părinte protosinghel Calinic Cărăvan, stareţul Sfintei Mănăstiri Lainici în perioada 1952-1974. Din mărturiile părinţilor care l-au cunoscut se desprinde chipul luminos al unui mare iubitor de isihasm. Monah râvnitor şi iubitor de rugăciune, părintele Calinic răsare în grădina duhov­nicească a Lainiciului ca un trandafir împodobit cu mireasma bunei mărturisiri a lui Hristos. Părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, actualul stareț al sfintei mănăstiri, şi-l aminteşte ca o lumină vie de rugăciune, post şi permanentă osteneală duhovnicească: „Părintele nostru stareţ Calinic era asemenea unui copil de a cărui vedere şi bunătate te bucuri neîncetat”. Există de asemenea mărturii ale părinţilor mai înaintaţi cu vârsta despre lumina imaculată care cuprindea pentru ceasuri întregi faţa preacuviosului egumen.

Drumul spre mănăstire

În lucrarea sa, intitulată „Convorbiri duhovniceşti”, părintele Ioanichie Bălan îl aminteşte între marii părinţi şi mărturisitori ai neamului nostru şi pe protosinghelul Calinic Cărăvan, de la Mănăstirea Lainici, „duhovnic blând şi mult căutat de credincioşi”. În preambulul poveţelor duhovniceşti despre rugăciune şi vieţuire călugărească, sunt consemnate câteva date biografice cu caracter general, prin care părintele Calinic se identifică în apartenenţa sa monahală încă din primele zile de călugărie. Era, aşadar, originar din Vladimirii Gorjului, localitate situată în aceeaşi circumscripţie zonală cu Mănăstirea Lainici. Cu toate acestea, părintele Calinic a primit tunderea în mohanism la Mănăstirea Frăsinei (în 1925), unde s-a aflat în grija duhovnicească a egumenului Porfirie Bucurescu. După primii cinci ani de călugărie, părintele Calinic a fost trimis, împreună cu mai mulţi părinţi din Frăsinei, să pună umărul la revigorarea administrativă şi duhovnicească a Mănăstirii Lainici. Alături de părintele Visarion Toia, rânduit stareţ al mănăstirii, de ceilalţi fraţi şi părinţi, părintele Calinic a „reorganizat mănăstirea, a reparat biserica şi chiliile”. Rânduiala de vieţuire monahicească s-a statornicit după tipicul de la Frăsinei. 

Amintiri despre părintele Visarion Toia

Urcând cu osârdie şi cu dragoste fiecare treaptă a desăvârşirii duhovniceşti, părintele Calinic a păstrat în sufletul şi în mintea sa cele mai frumoase icoane ale rugăciunii neîncetate: Sfântul Irodion şi stareţul Visarion Toia, înaintaşii săi în slujirea egumenală. „Stareţul nostru Visarion Toia a fost un părinte model pentru noi toţi. Un om al lui Dumnezeu. Era de loc din Moldova. Un suflet liniştit, milostiv, blând, mare cântăreţ şi bun slujitor al celor sfinte. Apoi era bun gospodar. Sub el a înflorit Schitul Lainici, încât în anul 1951, când s-a dus la Domnul, a lăsat aici o obşte de 38 de călugări şi fraţi, şi o mare armonie şi ascultare între noi. Dumnezeu să-l odihnească în cer! Datorită lui Schitul Lainici a devenit mănăstire”. Despre Sfântul Irodion, părintele a agonisit mărturii sfinte de la creştinii care l-au cunoscut în viaţă. Înainte cu mai bine de jumătate de secol de la trecerea sa în rândul sfinţilor, părintele Calinic Cărăvan făcea mărturia sfinţeniei vieţii sale: „se spune că trupul lui ar fi fost aflat întreg în mormânt. El avea darul rugăciunii curate” (ierom. Ioanichie Bălan, „Convorbiri duhovniceşti”, Huşi, 1984, p. 473).

Darul rugăciunii neîncetate

Părintele Calinic a dobândit darul rugăciunii neîncetate de la aleşii părinţi duhovniceşti de la Frăsinei şi de la Lainici. Pe lângă cei cu care interacţionase direct, cum era părintele Visarion Toia, sau cei la care avea aleasă evlavie, precum Sfântul Irodion, părintele aminteşte cu numele şi alţi monahi încercaţi în rugăciune şi nevoinţă, precum: ierod. Atanasie Luca de la Dealu, schim. Valerian Costea, părintele Isaia Lazăr, de la Locurele. Poveţele sale duhovniceşti cumulează cu densitate frumuseţea mesajului neoisihast, care a înflorit în Sfânta Mănăstire Lainici, în duhul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Pentru a înmulţi şi a spori lucrarea de mântuire, fiii şi fiicele duhovniceşti pe care îi avea în grijă erau în primul rând povăţuiţi de părinte „să tacă mereu, să se roage mult, cât mai mult, să nu adune averi pe pământ, să iubească Biserica şi pe oameni, şi să aibă mintea la Dumnezeu” (ibidem, p. 474).

Ca pravilă zilnică de rugăciune, părintele Calinic recomanda în primul rând prezenţa la slujbele bisericii. „La chilie să citească Psaltirea, acatiste şi Paraclisul Maicii Domnului, iar rugăciunea Doamne Iisuse... să o zică mereu, ziua şi noaptea. Şi dacă vor trăi în dragoste şi vor face ascultare, cred că se mântuiesc. Că cei smeriţi, blânzi şi ascultători se mântuiesc sigur şi cel mai uşor” (ibidem). Mai mult, părintele recomanda şi o „bibliografie duhovnicească din care era indispensabil să facă parte: Biblia, Patericul, Sfântul Teodor Studitul, Filocaliile, Mântuirea păcătoşilor şi vieţile sfinţilor.

În ceea ce priveşte mântuirea şi specificul ei, în mănăstire şi în lume, părintele Calinic mai spunea: „La temelia mântuirii noastre, a călugărilor, stă ascultarea, iar a mirenilor stă milostenia şi naşterea de copii. Deci, să ne întoarcem din nou la adevărata ascultare de Dumnezeu, de duhovnici, de cei ce răspund de sufletele noastre. La ascultare să adăugăm rugăciunea neîncetată şi smerenia, că fără aceste trei fapte bune nimeni nu se poate mântui” (ibidem).

Rugăciunea inimii - vistierie de bunătăţi duhovniceşti

Unul din marile sale daruri a fost deprinderea rostirii neîncetate a Rugăciunii inimii. Despre aceasta dau mărturie astăzi ucenicii, care vedeau această minunată lucrare înflorind mai mult din zi în zi pe chipul său binecuvântat de bătrân duhovnicesc. În fapt, părintele Calinic însuşi mărturiseşte că cea mai mare bucurie duhovnicească a vieţii sale călugăreşti au fost „viaţa de linişte şi rugăciunea stăruitoare”. „Dorinţa mea cea mai mare a fost să deprind rugăciunea inimii. Dar pe aceasta numai darul lui Dumnezeu o dă. Când eram eu stareţ, eram foarte răpit de grijile schitului, încât nu aveam timp nici să mă rog şi să merg regulat la biserică. Dar odată m-am retras singur într-o chilie la metocul nostru şi acolo am început să postesc mult, să dorm foarte puţin şi să mă rog cu silinţă, cu osteneală şi metanii, rostind ziua şi noaptea rugăciunea Doamne Iisuse ...numai seara târziu gustam puţină pâine şi un pahar cu apă. După două zile, încă nu simţeam dulceaţa rugăciunii. Dar a treia zi a avut Dumnezeu milă de mine. Am simţit deodată o mare bucurie, o bucurie cerească, negrăită, care a năvălit în sufletul meu. Lacrimile îmi curgeau fără întrerupere şi o pace sfântă îmi stăpânea întreaga fiinţă. După un timp mi-am revenit şi abia atunci am înţeles că aceasta este adevărata cale ce duce la rugăciunea cea de foc, despre care spun Sfinţii Părinţi. Deci, rugăciune, rugăciune multă şi iar rugăciune! De când am gustat dulceaţa rugăciunii lui Iisus, n-am mai lăsat-o. Prin rugăciune am biruit toate greutăţile în viaţă. Prin rugăciune am câştigat răbdare, blândeţe şi liniştea sufletului, care este aşa de scumpă” (ibidem, p. 475).