Părintele Constantin Matasă (1878-1971), o prestigioasă personalitate eclesiastică

Comemorăm anul acesta, la început de Brumar, o jumătate de veac de la trecerea în veșnicie a ilustrului preot Constantin Matasă de la Piatra Neamț, personalitate eclesiastică prestigioasă, fost protoiereu al județului Neamț, personalitate marcantă în lumea arheologiei și muzeografiei noastre românești, fondator al Muzeului Arheologic Regional din Piatra Neamț; apreciat cercetător al istoriei ținutului în care a trăit; slujitor smerit la Biserica „Precista” din Piatra Neamț, ctitoria sa, vreme de peste trei decenii, un model pentru generația de astăzi și pentru viitorime. 

Părintele Matasă și-a înscris numele cu cinste în panteonul marilor cărturari pe care i-a avut Biserica noastră, iar opera scrisă și ctitoriile sale au căpătat deja putere de simbol. A fost un preot smerit, căutător iscusit, cercetător erudit.

Constantin Matasă trebuie cunoscut, înainte de toate, în ipostaza de slujitor al Bisericii străbune, în preajma căreia s-a născut, a crescut și s-a format pentru viață, păstrând tradiția familiei sale, cu adânci rădăcini clericale, reușind prin calitățile și temeinica pregătire teologică, în cele câteva decenii cât a slujit la Altar, în calitate de îndrumător, duhovnic, predicator și povățuitor al multor generații de credincioși, să-și capete un prestigiu care răzbate peste timp, până astăzi, când se împlinește o jumătate de veac de la trecerea sa în veșnicie. Mereu în slujba semenilor, ca un adevărat părinte spiritual, Constantin Matasă a înțeles mai mult decât alți contemporani ai săi rolul preotului în comunitate și în societate, preoții fiind adevărați „apostoli ai neamului”, care alături de învățători și de alte figuri luminate constituie factorii determinanți pentru progresul și propășirea poporului.

Încă de la începutul activității sacerdotale, ca paroh la ctitoria lui Alexandru cel Bun de la Bistrița, acolo unde a slujit un deceniu (1905-1915), apoi ca preot confesor la Mănăstirea Pângărați (1907-1912), ca protoiereu al județului Neamț în trei etape distincte și paroh la minunata sa ctitorie și bijuterie arhitecturală  Biserica „Precista” din Piatra Neamț, părintele Matasă a inițiat și dezvoltat numeroase activități pastoral-misionare, administrativ-gospodărești, social-filantropice, dar și unele activități care depășeau sfera bisericească și care au pus în valoare pregătirea sa, virtuțile și preocupările sale înalte care l-au făcut remarcat: Casa Națională „Regina Maria”, Muzeul Arheologic Regional, pe care l-a condus și dezvoltat în ultimele decenii din viață, Cercul de Turism, publicațiile locale înființate de dânsul ș.a.

Din dorința de a cunoaște cât mai bine trecutul ținutului Neamț și al locurilor natale, părintele Matasă a călătorit mult, a cercetat și a adunat vestigii istorice de mare valoare și importanță, având o deosebită vocație pentru arheologie, domeniu care l-a fascinat și i-a adus multe satisfacții și împliniri. A fost un autodidact, am putea spune, mereu s-a autoperfec­ționat, având alături mari corifei ai arheologiei românești, precum profesorii Vladimir Dumitrescu, Radu Vulpe, Mircea Petrescu Dâmbo­vița, cu care a inițiat ample cercetări sistematice în zona subcarpatică a Moldovei.

Pe lângă calitatea de fondator al uneia dintre prestigioasele instituții muzeale din țară, părintele Constantin Matasă are meritul de a fi adunat și expus cea mai importantă colecție de artă eneolitică din sud-estul Europei, contribuțiile sale la cercetarea Culturii Cucuteni fiind unanim apreciate și recunoscute. Îndrăgostit de frumusețile locurilor natale, de munții Neamțului, a călătorit și a scris câteva lucrări de popularizare a acestor locuri, a înființat și condus timp de un deceniu un cerc de turism la Piatra Neamț, contribuind la marcarea, promovarea și protejarea patrimoniului din această zonă a țării.

În 1929, după multe astfel de călătorii, părintele Matasă a publicat echivalentul turistic al prozei de călătorie a fostului său profesor de seminar Calistrat Hogaș, cu titlul „Călăuza județului Neamț”. În prefața acestei lucrări, acad. Simion Mehedinți sublinia cu admirație: „E nevoie de o călăuză care să arate călătorului toate frumusețile care se ascund între Carpații răsăriteni. De aceea e o fericire că un cărturar născut pe Valea Bistriței și-a luat sarcina să ne călăuzească. Începând cu pământul și sfâr­șind cu omul, părintele Matasă ne arată din toate ceea ce i s-a părut mai vrednic de luare aminte (…)”. Şi profesorul Radu Vulpe aprecia: „Cât dor de faptă, câtă dragoste de progres, câtă stăruitoare stăruință au trebuit să se risipească și câtă generozitate pentru a atinge asemenea rezultate! Și totul numai din tezaurul nobleței sufletești a părintelui Matasă…”

Scurte repere biografice

Constantin Matasă s-a născut la 20 ianuarie 1878 în satul Răpciuni (azi Ceahlău), comuna Hangu, județul Neamț, fiind primul copil între cei 12 născuți ai preotului Dumitru Matasă. A urmat primele două clase primare în satul natal, apoi a continuat școala primară la Piatra Neamț, unde a urmat și un an de gimnaziu. Dorind să slujească, să urmeze tatălui său la Altar, a fost înscris la Seminarul „Sfântul Gheor­ghe” din Roman (1891-1894), cu binecuvântarea Episcopului Melchisedec Ștefănescu. Între colegii săi de clasă amintesc pe viitorul Mitropolit Visarion Puiu și viitorul Arhiereu Ilarion Băcăoanul, iar dintre profesori, pe Arhiereul Ioanichie Flor Băcăuanul și Calistrat Hogaș la limba română. A urmat, apoi, cursul superior al Seminarului „Veniamin” de la Iași (1894-1900) şi Facultatea de Teologie din Bucu­rești (1900-1904). În timpul studenției, s-a căsătorit cu Ana Constantiniu, fiica învăță­torului din satul Mănăstirea Bistrița, cu care a avut patru copii: Elena (n. 1903), Ionel (n. 1905), Neculai (n. 1908) și mezina Margareta (n. 1910), care a murit la vârsta de opt ani.

După susținerea lucrării de licență, cu tema „Binele moral”, a depus dosarul pentru hirotonie, iar la 14 august 1905 a fost hirotonit diacon și a doua zi preot, în cadrul unei procesiuni la Mănăstirea Văratec. Din toamna acelui an, a slujit ca preot, vreme de un deceniu, la biserica Mănăstirii Bistrița.

 În această perioadă, activează cinci ani voluntar, ca preot confesor, la închisoarea din incinta Mănăstirii Pângărați (1907-1912) şi a fost numit protoiereu al județului Neamț (1909-1912). În anul 1915 a fost transferat ca preot slujitor la Biserica „Precista” din Piatra Neamț, unde trei ani mai târziu va fi numit paroh și va sluji aici vreme de trei decenii, până la pensionarea sa.

Trebuie să amintim că în timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat și a activat pe lângă spitalele de răniți din Piatra Neamț. În anul 1919 a înființat o filială a Casei Națio­nale „Regina Maria”, fiind secretar și preșe­dinte al acesteia. A fost director al Școlii de cân­tăreți Piatra Neamț, în perioada 1920-1942.

În administrația bisericească a îndeplinit mai multe responsabilități: în trei etape a fost numit protoiereu al județului Neamț: (1909-1912), (1941-1945), (martie - iunie 1947); a fost membru al Consistoriului mitropolitan și al Consiliului Administrativ Bisericesc. A înființat și condus câteva reviste locale precum „Îndrumarea” (1913), „Propășirea” (1914), „Noua Floare a darurilor” și „Petrodava” (1931). A colaborat cu importante reviste și ziare centrale și locale, unde a publicat nenumărate arti­cole și studii de istorie, cultură și spiritua­litate, dar şi câteva volume personale.

A participat vreme de trei decenii la diferite sondaje și săpături arheologice, singur sau în colaborare cu renumiți cercetători, pe nenumărate șantiere, publicând mai apoi rezultatele cercetărilor în reviste de specialitate. În 1938, volumul său, „Palatul Cnejilor”, a fost premiat de Academia Română, iar Ion Marin Sadoveanu propunea detașarea părintelui la Ministerul Artelor. A înființat, la Piatra Neamț, Muzeul Arheologic Regional (1934), în sediul Casei Naționale „Regina Maria”, o construcție nouă, ridicată cu sprijinul său şi inaugurată în 1929.

La 21 mai 1947 a fost sfințită actuala Biserică „Precista”, ctitoria sa, an în care Muzeul Arheologic trece în proprietatea statului. De-a lungul vieții, pentru rodnica și ampla activitate depusă, părintele Constantin Matasă a fost distins cu mai multe ordine și medalii, între care: „Steaua României în grad de cavaler” (1922), „Răsplata Muncii pentru Biserică” (1923), „Steaua României în grad de Ofițer” (1926), „Meritul Cultural” cl. a II-a (1943), „Ordinul Muncii” cl. a II-a (1957), „Ordinul Meritul Cultural” cl. a III-a (1967). În ziua de 3 noiembrie 1971, a încetat din viață, la vârsta de 93 de ani. A fost înmormântat în cripta familiei la Cimitirul Eternitatea din Piatra Neamț, alături de soția sa Ana (†1959). 

Posteritatea și istoria i-au oferit dreptul la neuitare

În semn de prețuire și de cinstire a memoriei sale, Consiliul Local Piatra Neamț a dat numele său unei străzi din cartierul Dărmănești; în 1991, la două decenii de la trecerea sa în veșnicie, Inspectoratul pentru Cultură Neamț a instituit un premiu anual, care să-i poarte numele, pentru cel mai bun muzeograf din județ; în anul 2001, la treizeci de ani de la „nașterea sa în ceruri”, Primăria Municipiului Piatra Neamț l-a declarat „cetățean de onoare”. În acelaşi an, în noiembrie, Centrul de Cercetare a Culturii Cucuteni a scos de sub tipar lucrarea autobiografică a părintelui Matasă, „Amintiri. Însemnări de pe «răbușul» unei vieți” (coordonator fiind regretatul dr. Gheorghe Dumitroaia), cu câteva portrete în cuvinte făcute de mari personalități care l-au cunoscut: profesorii Vladimir Dumitrescu și Radu Vulpe, scriitorul Dan Zamfirescu, magistratul Emil Bădărău, însoțite de o parte din corespondența părintelui din care descoperim preocupările nobile, aspirațiile înalte și frământările acestui mare cleric și cărturar.

Anul acesta, pe 3 noiembrie, s-au împlinit cincizeci de ani de la „mutarea sa la cereștile lăcașuri”, prilej de aducere aminte și de cinstire a memoriei sale. Mulți dintre cei care i-au descoperit roadele muncii, cei care îi prețuiesc activitatea și-au dat întâlnire dimineața (în ziua de 3 noiembrie 2021 - n.r.) la mormântul său, care a devenit astfel loc de pelerinaj, de reculegere și rugăciune. Am reaprins candela recunoștinței posterității, am depus flori care să-i înmiresmeze veșnicia, am înălțat rugăciuni și am împărțit daruri, ofrandă pentru sufletul său frumos, păstrându-i vie amintirea, pentru că valorile pe care le-a promovat și ni le-a lăsat moștenire nu au vârstă și nici moarte.

Acest smerit și erudit slujitor ne-a lăsat printre altele un adevărat templu închinat istoriei și culturii acestui pământ, ba chiar culturii universale - Muzeul de Istorie din Piatra Neamț, care reprezintă mai mult decât un punct turistic, un loc de pelerinaj, ctitoria sa fiind „un popas absolut necesar pe drumul spre noi înșine”, cum frumos aprecia scriitorul Dan Zamfirescu, pentru a înțelege cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.