Părintele Dumitru Stăniloae și reeducarea de la Aiud

Deși nu a aparținut pe deplin cenaclului spiritual al cărui mentor era părintele Daniil Sandu Tudor, participările la câteva întâlniri, în anii 1955-1958, l-au transformat, în ochii regimului, pe părintele Dumitru Stăniloae într-un „dușman al poporului”, care „nu numai că nu ­este străin de mișcarea mistică cu caracter de complot împotriva ­statului, dar este chiar și susținător și conducător din umbră al acestei acțiuni”.

Părintele Dumitru Stăniloae a intrat în vizorul Securității pentru apropierea de Rugul Aprins, mediată de părintele Benedict Ghiuș, asistentul său de la Facultatea de Teologie. Interpretarea ideologică a vieții spirituale a caracterizat permanent acțiunile represive ale Secu­rității, care reușea astfel să mistifice realitatea și să justifice penal condamnarea celor care își asumaseră deschis valorile creștine.

Părintele Dumitru Stăniloae a fost arestat la 3 septembrie 1958, anchetatorii încercând să de­monstreze activitatea intensă le­gionară pe care acesta ar fi des­fă­șurat-o, învinuire pe care părintele o respinge categoric. Ordo­nanța de învinuire, din 6 septembrie, reține ca acuzații articolele publicate în revista Gândirea în perioada interbelică și participarea la Rugul Aprins, unde au avut loc o serie de discuții defavorabile la adresa regimului democrat popular.

Prin sentința din 8 noiembrie 1958, părintele Dumitru Stăniloae este condamnat la 5 ani muncă silnică, ajungând, după o trecere prin închisoarea Jilava, la penitenciarul Aiud. Vestea arestării celor din Rugul Aprins era cunoscută de către deținuți. Un informator nota știrea colportată de Aurel Călin: În anul 1958 s-a trecut la arestarea clerului ortodox „Rugul Aprins” şi s-a făcut un proces în care „crema ortodoxismului român” în frunte cu profesorul Stăniloae Dumitru, călugărul ­Papacioc Anghel zis Arsenie şi ­alţii, a fost condamnată.

Despre activitatea spirituală a părintelui Dumitru Stăniloae în detenția de la Aiud găsim referințe deopotrivă în literatura de detenție cât și în dosarele Securității. Mărturiile lui Liviu Brânzaș, Gheorghe Calciu sau Ilie Tudor sunt susținute de note ale informatorilor, care menționează că Dumitru Stăniloae se menține exclusiv în ordinea religioasă și că predă cursuri de istoria Bisericii și limba greacă în celulă.

Cluburile reeducării

În penitenciarul Aiud se desfășura, începând cu 1959, când fusese creat Grupul Operativ Aiud, procesul reeducării, destinat deținuților legionari sau condam­nați ca legionari, prin care se urmărea, în primul rând, anihilarea organizației legionare, desolidarizarea celor închiși de trecutul politic și încadrarea în noul regim. Reeducarea a vizat, în primă instanță, foștii lideri legionari, asupra cărora Grupul Operativ, condus de colonelul Crăciun, a desfășurat o intensă muncă informativă și de „prelucrare”. Agentul principal al administrației, utilizat cu succes în procesul reeducării, a fost Victor Biriș, care a furnizat un bogat material documentar (note informative, decla­rații, caracterizări), fiind folosit în multiple combinații informative și mai ales „regizând” cu succes ședințele cluburilor de reeducare destinate „șefilor legionari”.

Bucurându-se de prestigiu în rândul deținuților, părintele Stăniloae este propus de Victor Biriș să fie adus în celula 321, unde se desfășura reeducarea liderilor legionari. Sugestia este asumată de colonelul Crăciun, care menționa într-o adnotare pe o declarație autobiografică a părintelui Stăniloae: El va fi folosit ca profesor de teologie pentru a combate legionarismul de pe poziția creștină. Pe bază de instructaj să fie introdus în camera 321.

Pentru a contextualiza activitatea părintelui Stăniloae în cadrul cluburilor reeducării, trebuie subliniat faptul că acesta nu fusese niciodată legionar și astfel nu avea de ce să „apere” o acuzație pentru care nu era responsabil. Tocmai asimilarea de către Securitate a participării la Rugul Aprins ca activitate legionară îl adusese pe părintele Stăniloae în temnița Aiudului.

Aceste aspecte, alături de condițiile precare de detenție și mai ales grija pentru familia lăsată fără sprijin, argumentează poziția părintelui Stăniloae de a se încadra într-un mod insignifiant în procesul reeducării, evitând ­atacurile la persoană și agresivitatea demascărilor politice.

O primă contribuție a părintelui în cadrul ședințelor din celula 321 a avut loc pe 13 august 1962. Descrierea expunerii este făcută de Victor Biriș, care menționează distincția pe care părintele o face între cele două planuri, cel politic și cel religios, care sunt domenii de activitate total deosebite, cine este credincios și adoptă morala creștină, nu poate gestiona și politica statului, unde metodele contravin moralei creștine. Așa că organizarea statului nu are ce căuta printre problemele unui om care pretinde că trăiește creștinește.

Același Victor Biriș sublinia în finalul caraterizării sale, sintetizând poziția părintelui Stăniloae în reeducare: Fără a întrebuința cuvinte tari, Stăniloae caută să scoată în relief neconformanța (sic!) ideilor organizației legionare cu principiile creștine, pe care ea susținea că le apără.

„Nu a vorbit dușmănos, dar nici folos nu aduce declarația lui”

O altă intervenție a avut loc în septembrie 1962, când părintele a vorbit în fața a 34 de de­ți­nuți despre Vraja și Mișcarea Legionară, criticând parazitarea po­litică a religiei care, în final, conduce tocmai la pervetirea valorilor creștine: Magia politică recurge la mijloace neraționale, ea își aservește religia și o convertește pentru a o folosi ca mijloc de câștig.

În aceeași zi, părintele Stăniloae susține și o prezentare autobiografică, în care detaliază relația lui cu unii legionari, subliniind faptul că, deși a avut legături personale cu unii dintre ei, mai ales când era profesor la Sibiu, nu a aderat niciodată la ideologia legionară.

La final, Victor Biriș, coordonatorul ședințelor de club, îi adresează părintelui o întrebare despre efectele psihice și fizice pe care rugăciunea le are asupra celor care o practică. Răspunsul acestuia subliniază cu claritate faptul că părintele Stăniloae nu a adus în nici un fel atingere propriei cre­dințe, depunând chiar o mărturie filocalică în plin proces al reeducării: Am socotit întotdeauna că rugăciunea ajută pe oameni să nu fie lacomi, mândri și să-și iubească aproapele. De asemeni o practicăm pentru că esența rugăciunii este aceea că te obișnuiește să te gândești cât mai des la Iisus ca să-ți ajute să ai o viață cât mai curată.

Poziția părintelui din acea zi nu a mulțumit conducerea Grupului Operativ, care menționa într-o adnotare pe ultima declarație a acestuia: A vorbit puțin și fără conținut. Nu a vorbit dușmănos, dar nici folos nu aduce declarația lui Stăniloae.

Anii de temniţă nu i-au schimbat convingerile religioase

Punctul culminant al reeducării l-a reprezentat ședința de club din ianuarie 1963, la care au participat peste 500 de deținuți. Pretextul ședinței a fost reprezentat de eliberarea a 472 de deținuți, moment prin care Grupul Operativ voia să le confirme celor închişi „bunele in­tenții” ale regimului. Importanța evenimentului este argumentată și de faptul că raportul informativ al ședinței, semnat de colonelul Crăciun, „a fost folosit la sintezele de informare ale conducerii MAI şi partidului”. La această ședință au vorbit, la prezidiu, Victor Biriș, Victor Vojen, pr. Dumitrescu-Borșa, Gheorghe Parpalac și pr. Dumitru Stăniloae, cu toții beneficiari ai decretului de grațiere.

În cuvântarea sa, care a respectat șablonul discursurilor din reeducare, prin elogierea realizărilor regimului și mulțumirile aduse administrației pentru posibilitatea „reabilitării”, părintele Stăniloae a abordat tema sensibilă a „spiritualității legionare”, argumentând incompatibilitatea dintre creștinism și ideologia legionară și accentuând dimensiunea anticreștină a crimelor legionare, ca în încheiere să adreseze un apel deținuților: „Nu ezitaţi a vă rupe sufleteşte de o asemenea con­cepţie depăşită de vreme în toate elementele ei. Hristos îmi spune mie, credincios: Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cere cele ale Cezarului, nici să mă opun Cezarului. Nu trebuie să deduc din credinţă concluzii împotriva statului”.

Eliberat în ianuarie 1963, părintele Dumitru Stăniloae reu­șește cu ajutorul Patriarhului Iustinian să se reintegreze în viața Bisericii, întorcându-se la catedră și continuându-și cercetările teologice. De altfel, expe­riența carcerală și poziția din reeducare a părintelui sunt expresiile fidele ale politicii religioase pe care Patriarhul Iustinian a avut-o în relația cu regimul comunist: acceptarea realității și sprijin formal pentru regim, fără compromisuri în planul credinței, în efortul de supraviețuire și consolidare a Bisericii.