Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Părintele Florin Boitan sau despre bucuria de a sluji

Părintele Florin Boitan sau despre bucuria de a sluji

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Pr. Dorin-Demostene Iancu - 21 Apr, 2021

Pe părintele Florin Boitan îl găseai întotdeauna în biserică. În fiecare marți, vineri și sâmbătă după-amiază, zeci de credincioși veneau pentru a se spovedi sau pentru a-i cere sfatul. Dacă ajungeai într-un moment în care avea câteva clipe libere, puteai vedea cum lua Liturghierul și citea canonul pentru Sfânta Împărtășanie. „Mă pregătesc pentru mâine, pentru slujbă”, spunea părintele cu un glas blajin, privindu-te cu ochi plini de dragoste. Îi asculta cu o răbdare de fier chiar și pe cei care depășeau cadrul Sfintei Spovedanii, ajungând să povestească diferite întâmplări din viața lor. Nu îi grăbea niciodată, ci se adresa din priviri celor care își așteptau rândul, rugându-i să aibă îngăduință. Chiar și la o vârstă înaintată era bucuros să-și jertfească din timpul de rugăciune pentru a-i povățui pe cei care aveau nevoie, pentru a le îndruma pașii.

În cele aproape două decenii cât timp mi-a fost duhovnic, de multe ori mi-a relatat întâm­plări din vremuri demult apuse, din timpul studenției, când l-a cunoscut pe Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăchescu, care în 1949 era spiritual la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, mi-a povestit despre părintele George Teodorescu, de prietenia cu părintele Ilie Georgescu și mai ales de Patriar­hul Justinian, despre care spunea că a avut o viață asemenea sfinților.

A fost director al Seminarului Teologic din București timp de aproape doi ani (1986-1988). În arhivele Securității se găsește un document, probabil redactat în 1986, o caracterizare a părintelui Florin: „În anii de preoție (consemna autorul documentului, probabil un ofițer de Securitate) a dat dovadă de atașament față de Biserică (sic!), nu a suferit pedepse, a fost unul dintre preoții de frunte ai Protoieriei Câmpina, fapt ce a contribuit la aducerea lui în Capitală în vederea trecerii în învățământul seminarial. Ca spiritual la Seminar, a știut să se apropie de elevi, să-i îndrume, și-a îndeplinit cu devotament și seriozitate toate sarcinile, dând dovadă de atașament față de Biserică și de respect pentru legile țării. Este foarte stimat atât de elevi, cât și de majoritatea personalului școlii pentru modul în care a știut să-și îndeplinească munca”. Pe document este notată o rezoluție, probabil a ofițerului superi­or: „director al Seminarului Teologic din Bu­cu­rești. Să-l susținem, este bun”. Rare sunt caracterizările atât de favorabile din arhiva Securității. De obicei erau scoase în evidență defectele oamenilor, pentru a fi speculate conform intereselor acestei instituții. Când i-am înmânat o copie a documentului, a oftat și a rememorat momentele grele din acele timpuri. S-a bucurat să vadă că există o mărturie scrisă a faptului că a fost promovat director nu pentru că a slujit regimul, așa cum a fost acuzat de unii, ci pentru că a iubit preoția și activitatea la catedră.

Părintele Florin a avut îndelungă-răbdare în suferință. Doi dintre fiii săi au trecut de timpuriu la cele veșnice. Și-a iubit mult preoteasa, despre care spunea că îi datorează 80% din ceea ce a realizat el în această viață. A îngrijit-o când a devenit neputincioasă până în clipa în care cea care i-a fost alături timp de 67 de ani a plecat din această lume, cu șase luni înainte ca părintele să fie chemat la Domnul.

Poate cel mai de preț dar pe care l-a transmis celor care i-au fost elevi și care au ajuns slujitori ai sfintelor altare a fost dragostea pentru slujire. Folosea cu bucurie, în paraclis, sau în casă, un epitrahil pe care l-a croit singur, în 1953. „Uite-l, e ca nou”, spunea zâmbind. „Pune-l cu grijă la locul lui!”, într-o geantă micuță, parcă de o seamă cu părintele. „Să nu pierzi niciodată dragostea de a sluji!” era modul în care încheia spovedania, fiind evident că vorbește din experiența personală.

Am vorbit pentru ultima dată la telefon în 26 martie, a doua zi după praznicul Bunei Vestiri. Spunea că se simte mai bine, deși realitatea era alta. Nu îi plăcea să fie compătimit și, deși conștientiza probabil că va fi fost ultima dată când vorbim, a rămas că ne vedem după ce se va simți mai bine, cerându-și iertare în mod repetat că nu mă poate primi. De altfel, era singura situație când refuza pe cineva, atunci când nu se putea ridica din pat din pricina suferinței. În rest, oricât de greu i-a fost, a spovedit și a povățuit, fiind un preot jertfelnic până la sfârșitul vieții.

La ziua prohodirii au curs râuri de lacrimi, mii de flori au înconjurat zecile de preoți și sutele de credincioși veniți să-i mulțumească, să se roage și să-i sărute mâna pentru ultima oară. Oameni în toată firea, plângând ca niște copii pentru părintele cu suflet de copil, cu o necuprinsă dragoste de Biserică și o neclintită slujire a lui Hristos și a aproapelui.